În Statele Unite se crede în continuare că Rodriguez, un star pop-rock din Detroit, s-a sinucis în timpul unui concert. Imediat după ultima piesă, la finalul unei reprezentaţii în care fusese huiduit mai tot timpul pentru sonorizarea proastă, artistul şi-a turnat benzină, după care şi-a dat foc. Celelalte două versiuni spun că a murit în urma unei supradoze de droguri în celula închisorii unde îşi ispăşea pedeapsa sau, mai simplu de atât, că şi-a tras un glonţ în cap pe finalul unui concert, dezamăgit fiind de cariera muzicală eşuată.
În Africa de Sud muzica sa a inspirat o generaţie întreagă de artişti care au dictat ritmul muzical al mişcării pentru democraţie într-un stat în care libertatea de exprimare fusese trecută sub control poliţienesc. Deşi l-a depăşit în topuri pe Elvis Presley, se cunoşteau atât de puţine detalii palpabile despre viaţa lui încât existenţa acestuia a fost trecută în zona misticului. E momentul în care în scenă intră Stephen "Sugar" Segerman şi Craig Bartholomew care pornesc în artistului ale cărui albume au fost vândute în peste 500.000 mii de exemplare. Povestea lor, care trece pe la producători, distribuitori sau oameni care l-au cunoscut pe Rodriguez, rulează pe ecranul sălii Thalia de la Filarmonica din Sibiu, populată de câteva zeci de elevi de la şcolile din oraş. Prin sală, două profesoare se plimbă agitate să calmeze zumzetul care acompaniază proiecţia.
În momentul în care a epuizat toate resursele pentru pelicula de 8mm pe care a folosit-o pe parcursul documentării, Malik Bendjelloul a intrat la montaj. Şi pentru că fondurile necesare pentru finalizarea filmului au întârziat să apară, ultimele imagini au fost filmate cu o aplicaţie 8mm Vintage Camera instalată pe un... iPhone.
Filmul în sine nu sare în evidenţă prin nimic special. O abordare clasică, cu un ping-pong de interviuri tăiate foarte dinamic, acoperite cu imagini de arhivă într-un ritm suficient de funcţional şi care alimentează tensiunea uşor artificială din jurul dispariţiei lui Rodriguez. E de altfel un aspect reproşat de către critici, care l-au acuzat pe Malik de mitizare a unui personaj (în film sunt trecute cu vederea două turnee pe care acesta le-ar fi avut în Australia, unde fusese la fel de apreciat). În căutarea lui Sugar Man / Searching for Sugar Man renunţă la estetica care fură privirile, la un stil care ar ambala frumos, renunţă la artificii artistice şi le ego-urile regizorale de care ne lovim relativ des într-o producţie cu abordare hollywoodiană şi lasă să iasă în faţă exact ceea ce aştept eu de la un film: povestea personajului, brută, necenzurată regizoral, nedecorată în vreun fel sau altul. Fără ca să-şi propună asta în mod special, Malik reuşeşte să spună într-un fel modest povestea excepţională a unui om modest (poate că nici nu e nimic excepţional la Rodriguez, dar într-o perioadă în care goana comercială după faimă, expunere şi afirmare este mai brutală decât oricând, opţiunea unui om de a rămâne în umbră după ce a fost la un pas de succes, este dacă nu hilară, cel puţin dubioasă). Dovada modestiei sale aparent extreme (care în film apare atunci când, de exemplu, Rodriguez alege să doarmă într-un fotoliu, refuzând diplomat patul King Size care i-a fost pus la dispoziţie în primul turneu din Africa de Sud) s-a întâmplat în timpul decernării premiilor Academiei Americane de Film, acolo unde a refuzat să meargă pentru a nu eclipsa meritele exclusive ale regizorului în filmul care a rezultat.
Finalul filmului îl găseşte pe Rodriguez încălzindu-se la un şemineu improvizat din casa lui din Detroit. Trăieşte modest, dezinteresat de banii din concertele din Africa de Sud pe care i-a donat familiei şi prietenilor apropiaţi. Au fost în total peste 30 de reprezentaţii cu asistenţe care se ridică la nivelul zecilor de mii. În timp ce coloana sonoră curge pe fundal cu "Sugar man / Vrei să te grăbeşti un pic / Pentru că sunt obosit de aceste scene", copiii se ridică grăbiţi să părăsească sala. Pentru majoritatea dintre ei a fost o proiecţie obligat-forţată pe care nu au înţeles-o şi pentru care nu au fost pregătiţi. Pentru că atitudinea uşor militărească din instituţiile de învăţământ nu prea ajută la asimilarea unor lecţii foarte accesibile pe care filmul le-a oferit cu generozitate. Şi e păcat, pentru că foarte puţini dintre ei, peste ani, îşi vor aminti despre filmul ăsta în care un om, după ce a lucrat în industria auto şi în construcţii la demolări, a ajuns la un pas de celebritate, însă asta nu l-a făcut să-şi piardă minţile. Sau foarte puţini îşi vor aminti despre un regizor care a dat totul ca această poveste să iasă la suprafaţă, iar la doi ani după ce a câştigat Sundance, BAFTA şi Oscarul, se grăbea să plece din lumea asta punându-şi capăt zilelor în urma unei depresii.