My Friend Rockefeller discută despre natura umană. Un om cameleonic, un destin ciudat, un parcurs existenţial demn de povestit. Pe subiect, un neamţ fugit prin anii '80 în State - unde a căutat să îşi îndeplinească dorinţa de-a lucra în domeniul cinematografiei -, îl cheamă, la originea lui, Christian Karl Gerhartsreiter. Apoi, lumea l-a cunoscut cu foarte multe alte nume. În funcţie de moment.
Odată ajuns însă în America, s-a orientat. Talent la filme se pare că nu avea, aşa că a schimbat mai multe slujbe, în diverse domenii de activitate. Lucrurile s-au legat în aşa fel încât a reuşit să îi păcălească pe toţi cei de care s-a apropiat. Folosind diferite aliasuri, Chris a dus-o în general bine. O parte din viaţă, s-a dat drept un Rockefeller.
Documentarul îi reconstituie parcursul cu ajutorul unor interviuri luate celor cu care a intrat în contact de-a lungul a aproximativ trei decenii. Cu unele persoane a fost mai apropiat, altele şi-l aduc aminte mai vag. Cert e că a fost şi căsătorit, a avut legături cu femei, a avut relaţii de strânse de prietenie cu mai multe persoane. De fiecare dată, la un moment dat a dispărut din viaţa lor. Fiecare îşi aduce aminte când l-a văzut ultima oară. Poveştile despre el sunt de-a dreptul fabuloase. Aşa cum şi poveştile cu care i-a păcălit pe aceşti oameni erau greu de crezut. Talentele lui l-au ajutat să îşi creeze identităţi credibile.
Acum, Chris e condamnat la mulţi ani de închisoare. În tot periplul lui fraudulos, a făcut lucruri extrem de urâte. A omorât, a minţit, a vrut să îşi răpească fetiţa pierdută în urma unui divorţ cerut de soţia care, încet, l-a citit până s-a umplut paharul. Lista poate continua. Confruntat vizavi de acesta fapte, Chris nu pare supărat sau că ar avea resentimente. Unele nu le recunoaşte, celorlaltora le găseşte scuze. Continuă să i se pară normală atitudinea însuşită.
My Friend Rockefeller aduce oarecum aminte de Citizen Kane (regizat de Orson Welles în 1941 şi considerat unul din cele mai revoluţionare filme făcute vreodată). Documentarul constă tot din reconstruirea existenţei unui om ieşit din comun, reconstituire făcută prin filtrul altor persoane, dar şi prin filtrul lui. Am dat acest exemplu pentru că e considerat primul cronologic şi unul dintre cele mă importante demersuri cinematografice făcute vreodată care lucrează în acest registru. După Kane, au urmat nenumărate proiecte care să respecte această tehnică asemănătoare unui colaj prin care se doreşte restituirea, într-un fel sau altul, a adevărului. Dar acest adevăr, cum subliniază şi Chris, e subiectiv, e inexact şi mai e şi tributar unei formule inexacte, până la urmă mincinoase. Tot ce citim, tot ce vedem pe ecran, sunt plăsmuiri, invenţii, poveşti.
Astfel de gândire pare să fie cea care îl face pe Chris să poată argumenta în favoarea a ceea ce a făcut: Ficţiunea e minciună. Tot ce vedem e de fapt o minciună. Nu contează cum m-am numit pentru că întotdeauna am fost aceeaşi persoană, spune.
Şi, până la urmă odată ieşiţi în societate, toţi jucăm un rol, aşa că de ce ar fi complet greşită conceperea mai multor personaje în funcţie de caz şi context. Chris a dus-o prea departe, dar, în fapt, toţi facem aşa. Ne concepem o persona, apoi o alta, şi tot aşa. El se apără şi spune că, de fapt, a fost onest din moment ce pentru fiecare grup de persoane, oraş etc., şi-a păstrat identitatea pe tot parcursul. Este un calcul matematic simplu - dacă e astfel prezentat - în spatele căruia se refugiază Crhis. Poate fi valid acest tip de argument?
Cu această dilemă am plecat de la film. My Friend Rockefeller e un studiu de caz extrem de bine temperat, cu persoane şi poveşti care au meritat efortul de a fi prinse pe lentilă.