După ce a sondat zona evreilor de vânzare şi mai multe astfel de evenimente provenite din trecutul comunist autohton, regizorul care a trăit mulţi ani în Germania (unde şi-a realizat cele mai solide filme, de pildă Ein Mann wie EVA din 1984, despre un moment din viaţa şi opera lui Rainer Werner Fassbinder), Gabrea revine la această preocupare (Evrei de vânzare, din 2012, a fost un film reuşit, mult mai reuşit ca acesta în cauză) şi alege, aşadar, să construiască imaginea portret a lui Pauker (numită, printre altele, "Stalin cu fustă"). De ieşit, să o spunem din capul locului, nu îi prea iese, ci doar încearcă.
Gabrea e un regizor inconstant. Uneori a scos filme admirabile, alteori s-a afundat în eşecuri cinematografice (cel mai recent, O poveste de dragoste, Lindenfeld din 2014). Probabil că depinde şi de poveste, de starea în care se află, de nervul, vâna şi verva pe care le are într-un anumit punct.
Cu siguranţă că e importantă recuperarea unui moment istoric atât de delicat. Nimeni nu spune invers. Ana Pauker este una din cele mai influente persoane ale contemporaneităţii româneşti. Cu toate astea, noile generaţii nu o cunosc, nu ştiu mare lucru despre ea, despre felul în care a activat, în definitiv despre activitatea ei politică. Există câteva noiţiuni de bază despre ea, îi circulă pe internet, pe enciclopedii de tipul wikipedia, biografia, însă cred - aşa cum cu siguranţă şi Gabrea a crezut - că e nevoie de mai mult. De o analiză serioasă, profesionistă, a Anei Pauker, de o discuţie aplicată vizavi de ce şi cum a făcut în perioada când a condus ţara, din umbra, întâi a lui Petru Groza, apoi, pentru puţin timp, a lui Dej. În 1952 avea să fie înlăturată din ierarhia înaltă a partidului. Pentru că e cunoscut că până atunci - în orice caz, şi Gabrea face cunoscut - faptul că Pauker a fost în fapt cea care lua multe decizii importante.
Este necesar un astfel de film, cum sunt necesare cărţi aplicate pe subiect, cursuri la facultăţi de profil etc. Numai că răspunsul nu pare să îl aibă Radu Gabrea. Cu toate că e bine intenţionat, nu are forţă regizorală. Face un documentar anost, sec, tip televiziune, în faţa căruia, când îl privim, se poate să ne zboare mintea. Nu e un film care să îşi ţină spectatorul ţintuit pe scaun, să îl antrezene în dezbateri ulterioare cu privire la Pauker. Dezbateri care ar merita. E un fel de reportaj pe care îl vezi, apoi l-ai şi uitat. După ce ieşi din sală, nu rămâi cu nimic. Poate că ştii ceva în plus despre Pauker, dar nu seminificativ mai mult. Ci doar câteva date pe care, şi alea, nu le vei reţine.
Scheletul filmului e format din imagini vechi intercalate cu filmarea unor elemente oficiale de arhivă direct legate de Ana Pauker: scrisori de-ale ei, cereri oficiale, documente etc., şi interviuri cu experţi în acest domeniu.
Titlul e realmente bombastic în acest context anost. Şi nu pentru că Pauker ar fi fost lipsită de experienţa unor mari aventuri sau pentru că nu s-ar fi comportat ca un fel de împărăteasă roşie. Nu. Ci pentru că regizorul nu reuşeşte să redea această dimensiune de aventură nemaipomenită peste şapte mări şi ţări, nici măcar pe sfert cât ar oferi subiectul. Acest film, aşa cum este realizat, putea să se cheme - şi ar fi fost o decizie mai onestă - Portret Ana Pauker. Aşteptările ar fi fost atunci în ton cu produsul finit.
Astfel, Gabrea dă dovadă de oportunism (deloc condamnabil!) când alege să facă documentarul pe acest subiect. Unu la mână, pentru că Pauker e un om despre care s-a discutat mult, fiind o figură important de analizat pentru a înţelege mai bine felul în care s-a instaurat comunismul în România - de la înfăptuirea partidului comunist din ţară şi până la preluarea abuzivă a puterii, apoi la felul în care a ştiut să o păstreze. Păstrează cu ea o anumită aură, pentru unii e fascinaţie, pentru alţii repulsie. Doi la mână, pentru că înţelege faptul că un astfel de subiect vinde oricum ar fi prezentat. Riscul pe care şi-l ia Gabrea, aşadar, e minim, cu toată sărăcăcia şi îngustimea abordării lui.
Cu Împărăteasa roşie. Viaţa şi aventurile Anei Pauker, orzul a fost aruncat pe gâşte. Există o vorbă în cinema, aşa cum o fi existând şi în celelalte arte: păcatul nu e că ai făcut un film prost, ci că ai irosit un subiect bun.