Un etaj mai sus (Note despre La fille inconnue) - Les Films de Cannes à Bucarest, 2016

Filmul lui Radu Muntean din 2015, Un etaj mai jos, vorbeşte despre acutizarea tendinţelor autiste în societatea occidentală contemporană, despre auto-izolarea în spatele pereţilor propriului egoism / confort burghez. Filmul fraţilor Dardenne din 2016, La fille inconnue, vorbeşte despre încăpăţânarea unui om, medicul Jenny Darvin, de a lupta cu simptomele bolii descrise de filmul lui Muntean, simptome care se manifestă la ea însăşi şi la oamenii din jur.

În ambele cazuri, pretextul este reprezentat de moartea accidentală a unei femei. De aici, o alură de fals-thriller a ambelor pelicule. În fapt, adevărata miză nu e atât găsirea potenţialului criminal ori aflarea de detalii despre biografia decedatelor, cât deznodământul dialogului dintre personajul principal şi propria sa conştiinţă. Atât bărbatul interpretat de Teo Corban, cât şi femeia jucată de franţuzoaică Adèle Haenel (genul de actriţă care duce în cârcă filmul, ipostază deja clasicizată în cinematografia Dardenne-iană), implicaţi involuntar în crima-laitmotiv, au de ales între a fugi de propria responsabilitate şi a contribui la aflarea adevărului. De o parte, confortul vârârii capului în nisip şi riscul îngropării defectuoase a vinovăţiei care îi cuprinde din abundenţă. De partea cealaltă, confortul de a îndrepta o câtime din strâmbătatea lumii şi riscul suferinţelor, inclusiv fizice, pe care deconspirarea răului îl implică adesea.

*
Medic strălucit, om funciarmente bun, ajutându-şi semenii cu pricepere, lipsă de ostentaţie şi generozitate ce nu aşteaptă răsplată, Jenny nu e deloc ferită de păcatul vanităţii. Criza interioară pe care o declanşează moartea prostituatei pentru care se simte parţial responsabilă are, printre ingrediente, şi următoarea interogaţie-mută: "Cum? Taman mie să mi se întâmple aşa ceva? Mie, care într-o lume rece şi indiferenţă, aleg să fac binele în fiecare clipă a existenţei mele?".

Mixul acesta imposibil de cuantificat între milă şi orgoliu e genul de contradicţie interioară ce alimentează continua lucrare de sine despre care vorbeşte creştinismul în forma lui non-trivializată. Personaj dostoievskian cu o vagă aura christică (dacă sună prea pompos, atunci poate că o comparaţie cu Omul cel bun din Seciuan e mai potrivită), Jenny reuşeşte, prin acţiunile ei, să re-seteze lumea din jur, oferind tuturor celor implicaţi în tragedia din suburbiile Liege-ului şansa unui nou început.

*
Tocmai dorinţa fraţilor Dardenne de a face din dr. Davin un personaj-emblemă dăunează filmului. În încercarea de a re-construi o lume prăbuşită din punct de vedere moral, scenariul celor doi mari belgieni păcătuieşte, spre final, prin oarecare accente telenovelistice. O idee prea lung, prea explicit, prea moralizator, prea forţând un happy-end plenar, La fille inconnue nu e însă nici pe departe un film ratat. Emoţionant şi captivant, el marchează o încercare reuşită de a aşeza într-o formulă artistică semnificativă lungul drum al adevărului către lumină şi al omului către el însuşi.