În 2016, Fairuz este artistul asociat al Temps d'Images. Din această perspectivă, l-am rugat să-mi spună care a fost, de-a lungul timpului, relaţia sa cu festivalul. Răspunsul său relevează, în primul rând, importanţa existenţei unui asemenea eveniment interdisciplinar pe scena performativă românească: "Am venit la toate ediţiile anterioare, alternând între cele două ipostaze. Mi se pare cel mai convingător festival la care am fost în România. E cel mai genuin privind preocuparea de a crea comunitate şi comunităţi, de a adresa mereu un conţinut coerent, consistent şi relevant la nivel social, articulat prin prezenţe artistice destul de diverse şi intrând cu adevărat în dialog cu un public care, de la an la an, a devenit mai numeros şi mai curios. Îmi place mult acest festival, atmosfera din jurul său şi cred că merită mai mult sprijin. În spatele şi în jurul său sunt oameni oneşti, capabili şi dedicaţi, care chiar muncesc serios de ani de zile, fără să aibă sprijinul şi aprecierea pe care le merită. Şi nu sunt singurii în contextul acesta şi în situaţia dată."
Despre spectacolul pe care îl pregăteşte acum, conceput în cadrul proiectului We are all lichens, şi care va avea premiera în festival spune: "Pe 10 noiembrie 2016 vom avea o prezentare publică, la două luni după ce am început să lucrez cu o echipă foarte bună de 8 artişti. Ceea ce arătăm este un material deschis, supus viitoarelor modificări, mai mult sau mai puţin radicale. Dorim să continuăm proiectul la începutul anului 2017, pentru a putea cristaliza o formă coerentă şi articulată a ceea ce ne preocupă."
În sfârşit, cum tema ediţiei a noua a Temps d'Images este post.faliment, l-am întrebat cum se raportează, din perspectiva artistului, dar şi a managerului cultural, la acest concept. Răspunsul său, extins pe mai multe pagini, merită reprodus integral, deoarece abordează, din unghiuri diferite, deriva spirituală, estetică, politică ş.a.m.d. din lumea contemporană, lansând, totodată, în subtext, o interogaţie de la care şi porneşte, de altfel, demersul de anul acesta al organizatorilor: acum, după falimentul nostru uman, individual şi ca societate, ce urmează?
"Dincolo de schimbările obişnuite..."
Sunt un tip care lucrează foarte mult cu intuiţiile sale. În 2008 am creat un eveniment, Nespus, la Centrul Naţional al Dansului, în care am simţit că trebuie să mă despart de trecut. Al meu, personal, dar şi de un trecut generic. În 2010 am creat un spectacol în care am anunţat despărţirea de o anume lume: Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic). Nimic n-a fost programat şi plănuit strategic. Am acţionat ascultându-mă mai atent. Desigur, se vorbea foarte mult despre 2012 atunci. Am apărut din nimic drept Farid Fairuz, "un medium extra vizionar", "un tub prin care trece informaţia venită din altă parte", atent la lumea văzutelor, dar mai ales a nevăzutelor, dintr-o perspectivă extra-senzorială. M-am jucat. Din 2012 până în 2016 am traversat o zonă asumată de paralizie a acţiunii, un fel de retragere, deoarece m-a însoţit un fel de confuzie de natură ontologică.
Deşi suntem supuşi continuu schimbării, senzaţia era că se schimbă ceva diferit în lumea înconjurătoare, ceva relevant şi important, chiar esenţial, fără să pot înţelege în ce constă schimbarea. Percepeam ceva subtil, care doar se insinua în structura prezentului fără nici un efect vizibil imediat, dar care schimba ceva fundamental la un nivel inconştient. Dincolo de schimbările obişnuite. Am simţit nevoia să acţionez mai puţin, să stau în expectativă, atent dar detaşat, însă nu resemnat. L-am eliberat pe Farid să reacţioneze spontan, pe baza intuiţiilor sale zălude, în postări pe Facebook, scurte mesaje video, performance-uri, şi am tras un pic de Farid peste Mihalcea. Oarecum bulversat ca om, mi-am spus că e preferabil să amân acţiunea şi concluziile, fie ele şi temporare, să încerc să văd dacă există un pattern manifestat, activ, care se repetă, dar la care n-am fost atent, şi să încerc să înţeleg ceva. Această distanţare aparentă şi încercarea de a sonda şi altfel exact aceeaşi realitate a continuat şi în alte moduri.
Nici la ultimele ieşiri în stradă legate de fenomenul Colectiv n-am vrut şi n-am simţit să ies. Nu pentru că nu m-am identificat cu toată mişcarea în care am văzut un mix foarte divers de oameni care păreau purtaţi de un adevăr intrinsec şi cărora numai un tâmpit i s-ar fi putut opune. Am simţit să stau acasă, rezervat, urmărind toate postările, informaţiile obţinute indirect, ştirile din breaking news şi cum erau reflectate, metabolizate. Am încercat să înţeleg ce alte elemente contribuie şi cum la alchimia care devenea dominantă şi care aşeza informaţia. Am vrut să înţeleg mai mult din structura din spatele vizibilului, ce forţe, ce mecanisme, ce intenţii se manifestă şi ce acţiuni şi poziţionări au loc. Am vrut să experimentez şi un alt fel de-a aborda exact acelaşi eveniment, pe care l-am sprijinit în felul meu. Am încercat să accesez şi informaţia care se degajă altfel decât fiind mereu în stradă. Evident, atât cât aş putea avea acces în acest fel mediat. Am vrut să ies din sfera acţiunii pornită din afecte, încercând să înţeleg şi altfel exact acelaşi fenomen. Să-mi traduc şi să metabolizez totul printr-o altfel de abordare, care să nu însemne deloc resemnare sau capitulare. Am dorit să nu mă las inflamat şi purtat de emoţia puternică a străzii cu care eram conectat la alt nivel. Am dorit să înţeleg mai mult medierea existentă, care ulterior produce şi întoarce înspre noi tot afect, influenţându-ne comportamentul.
"Ne-am creat propria lume a condiţionărilor"
Când am propus această temă pentru festival am plecat de la o constatare personală, aceea că am ajuns deja la falimentul (în sensul cel mai larg) produs de ideologiile, religiile, politicile, sistemele financiare şi modele economice, legile, modurile de funcţionare, practicile instituţionale, tipurile de relaţionare şi comunicare pe care le-am exersat şi în interiorul cărora acţionăm inerţial încă, producând şi reproducând acelaşi model de funcţionare sau acelaşi tip de logică.
Pentru mine pare evident că am ajuns la finalul unui ciclu în care ne-am bizuit prea tare pe un anumit tip de cunoaştere exclusivistă, raţională, care ţine informaţia captivă în perimetrul de acţiune a tot felul de domenii şi discipline considerate separate, făcându-ne să internalizăm tot felul de graniţe, separări, excluderi.
Pe baza acestora am creat vectorii care au dus la opţiuni, poziţionări, comportamente, acţiuni, modele, legi ş.a.m.d., toate acestea conducând la cristalizarea paradigmei în care ne-am desfăşurat vieţile o vreme îndelungată. Evident, cu transformările perpetue la care suntem supuşi. Ne-am creat propria lume a condiţionărilor cărora am ales să ne supunem, un cadru de gândire şi acţiune care a devenit dominant, internalizat şi asumat.
"Timpul este prima resursă care ni se fură"
De câţiva ani mă însoţeşte ideea că încă apăsăm pe butoane care astăzi nu mai răspund, că avem aceleaşi mecanisme, strategii şi abordări vechi pentru lucruri şi fenomene complet noi, că tărâim după noi tot felul de tinichele, fără rezultat. Totodată, îmi pare că din igoranţă şi lipsă de timp căreia ne lăsăm pradă nu ne mai permitem şi nici nu mai avem disponibilitate să accesăm informaţii relevante din diverse arii de cunoaştere, domenii şi discipline "vechi". Ne împiedicăm de limbajul care nu ne este contemporan, de limba care nu ne pare "sexy" şi, astfel, dăm la gunoi informaţii preţioase şi câteodată extrem de actuale şi relevante pentru momentele prezente; doar pentru că ele nu mai sunt transmise printr-un limbaj "contemporary", ci sunt formulate în limbile epocilor respective. Dacă acolo se află chei relevante pentru înţelegerea fenomenelor actuale? De ce credem că doar din viitor pot veni soluţiile? Dacă e din interior? Cum ar fi să lăsăm afectele, să devenim mai alcalini unii cu alţii, să ţinem pasul cu mişcarea astrelor, să ne schimbam un pic alimentaţia ca să devenim mai light si mai adaptabili la schimbări, sa medităm, să ne facem timp, să dăm timp lucrurilor, să nu mai răspundem epidermic şi isterici lucrurilor, să nu mai criticăm tot, ci să punem în loc ceva ce funcţionează după alte valori. Cum ar fi să nu mai absorbim atât afect de pe Facebook şi să-l aruncăm tot acolo? Dar să ne ascultăm mai bine ritmurile corpului şi nevoile pe care le transmite prin tot felul de semne? Cum ar fi să nu mai căutam tot timpul să-i schimbăm pe ceilalţi?
La aceste lucruri pe care le tot discut cu prietenii şi colegii este mereu acelaşi răspuns: oamenii nu au timp. Cred că timpul este prima resursa care ni se fură şi pe care ni-l furăm în acest mod de operare în care trăim.
Pe de o parte, abia ţinem pasul cu newness-ul care ne copleşeste. Pe de alta, disperaţi şi inerţiali, anxioşi din lipsa de timp şi din lipsa de soluţii la multitudinea de probleme din ce în e mai sofisticate şi contradictorii, dăm la gunoi felii întregi de cunoaştere pe care unii dintre noi nici măcar nu le-am luat în considerare prea serios. Trăim obişnuiţi în foarte multă minciună şi manipulare. La nivel personal încă nu găsim alchimia care să ne ţină în echilibru, deşi toate suprafeţele abundă de pilde, exemple, teorii, tot felul de modele, trenduri, cure, diete, care ne indică diverse drumuri şi practici spre echilibru şi salvare.
"Nu morala ne lipseşte, ci etica"
Mă întreb deseori la ce îi foloseşte umanităţii cunoaşterea dobândită, la ce folosesc atâta ştiinţă, filosofie, fizică, chimie, algebră, economie, istorie, arhitectură, medicină, ştiinţe politice, literatură, arte - râuri întregi de scrieri din toate ariile de sondare, cunoaştere şi interpretare a lumii, dacă eşuăm lamentabil în haos şi violenţă. Cum de contribuim inerţial la perpetuarea unui sistem de care devenim în cele din urmă atât de dependenţi, deşi foarte mulţi dintre noi acuzăm că este corupt şi bazat pe inginerii de toate felurile?
Pare că şcoala nu ne asigură deloc pregătirea adecvată pentru a acţiona în societatea de astăzi, universităţile sunt şi ele cu puţine excepţii maşinării inerţiale de securizat catedre, posturi şi norme, de adus bani pentru salarii, de construit noi corpuri de clădire, de achiziţionat noi echipamente, dar cum rămane cu dialogul, cu descoperirea, explorarea şi cunoaşterea? În permanenţă acestea îmi par subminate de felul în care ne-am gândit sistemele în care operăm, de slăbiciunile noastre individuale pe care le-am agăţat de acestea sub formă de complicităţi şi schimburi lipsite de etică. Nu morala ne lipseşte. Moralişti suntem cu toţii. Etica ne lipseşte. Desigur că există excepţii, dar aici vorbim de dominanta care creează norma.
Toate religiile ne-au păcălit sau noi ne-am lăsat păcăliţi din cauza limbajului si n-am ştiut să ne uităm la parabole ca la parabole. Dogma a produs frică. Credincioşi sau nu, am internalizat cu toţii frica. Am internalizat frica de autoritate, chiar dacă i-am spus diferit în cele din urmă. Ce au produs religiile până în prezent? Dogmă, frică, segregare şi, după cum putem proba în fiecare zi, multă ură. Faliment peste faliment. Cheia, cred, este reîntoarcerea la natură şi reaşezarea noastră în contextul cel mai larg. Nici urmă de "păşunism" aici. Atât de simplu, atât de banal.
"Suntem seduşi de noi înşine"
Cum ne explicăm că din atâţia analişti şi economişti brilianţi, mari specialişti care jonglează subtil cu teorii fluide şi sofisticate nu ne-a avertizat nimeni serios de iminenţa crizei financiare, de natura profund coruptă în care Capitalismul aşează lucrurile şi în cele din urmă natura (în sens larg) şi natura umană? De ce am ajuns astăzi să vorbim despre "biopiracy"? Despre atâta anxietate şi depresie? Despre terorism, încălzire globală, de atâta migraţie şi război? Toate crizele sunt legate între ele şi foarte multe lucruri au plecat de la felul în care noi ne-am privit şi aşezat în lume. Sau despre felul în care am lăsat să se aşeze lucrurile prin complicităţile de zi cu zi cu toate sistemele din care facem parte. Suntem seduşi de noi înşine. Captivi. Multiplicatori, vectori, parte din.
Trucul şi perversitatea sistemului constă în a conecta multiplicarea similarităţii la un discurs despre hiper-individualism. Nici măcar nu spun vorbe noi şi nici măcar nu sunt vorbele mele. Rosi Braidotti, Donna Haraway şi foarte mulţi alţii o spun foarte limpede şi duc lucrurile mult mai departe.
Consumul global nu cunoaşte frontieră. "Capitalismul avansat" acţionează ca un sistem de mobilitate controlată în cazul în care datele, informaţiile legate de capital, biţii, pot circula, în timp ce noi, ca fiinţe umane, suntem supuşi controlului, în forme multiple de securitate şi de supraveghere. Există o contradicţie profundă aici. "Capitalismul avansat" este cognitiv. Investeşte în cunoaşterea şi controlul tuturor celor ce trăiesc. Viaţa se desprinde din toate acestea drept noul Capital. Tehnologiile care transportă "Capitalismul avansat" care se ocupă cu materia vie privită drept coduri informaţionale sunt: "Biogenetic", "Cognitive-Neuroscience", "Information technologies" and "Nanotechnology".
Codul informaţional al aproape tuturor speciilor nu numai ca a fost decriptat şi copiat, dar într-o foarte mare măsură acesta a devenit patentat, ne spune Rosi Braidotti (youtube). Monsanto deţine codul genetic al fiecărei varietăţi de cereale şi seminţe. Codul informaţional a tot ceea ce trăieşte este astăzi Capital. Vandana Shiva numeşte acest lucru "biopiraterie" referindu-se la furtul codurilor vieţii.
A venit momentul să recunoaştem şi să ne asumăm că suntem membrii unei specii dominante, agresive, care a distrus planeta. Şi, în paralel, ar trebui să recunoaştem că ne lăsăm slăbiciunile să fie instrumentalizate şi folosite.
Lumea globalizată contemporană exacerbează relaţiile bazate pe dominare şi putere. Omul a fost inserat/subsumat într-un sistem al comodificării. În acest context, putem defini "Capitalismul avansat" ca o maşină care produce diferenţe de dragul comodificării. Ne confruntăm cu o multiplicare a opţiunilor cantitative, care sunt o variaţie a acestora.
"Suntem parte directă din tot şi din toate"
Există foarte multe date ştiinţifice, care demonstrează că nu suntem indivizi, autonomi, independenţi. Organismele trebuie să se afle în imediata apropiere unele de altele pentru a supravieţui şi sunt fiecare parte din ciclul de viaţă al celuilalt. Simbioza este strategia evolutivă care susţine viaţa pe această planetă. Nu este o planetă de indivizi. Pluricelularitatea ne informează despre un principiu al vieţii pe Pământ. Suntem populaţi de micro-organisme care ne-au ajutat să evoluăm şi să ne dezvoltăm. Un organism nu este un organism fără bacteriile sale. "Therefore we are not individual by developmental criteria". (Donna Haraway).
Suntem mai multe sisteme care cooperează între ele, neputând acţiona în afara simbiozei şi mutualităţii. "Infecţia este necesară complexităţii", ne spune Donna Haraway, afirmaţie care mi-a declanşat procesul artistic actual. Suntem precum lichenii. Fără celălalt, fără celelalte fiinţe, animale, plante, micro-organisme şi tot procesul de simbioză cu tot ceea ce se află în noi şi în afara noastră nu putem exista. Suntem parte directă din tot şi din toate, dacă vreţi s-o spun în termeni folosiţi în alt context şi în alte vremuri. Suntem atomi în permanent contact şi schimb cu alţi atomi, cu energia, informaţia, undele electrice şi magnetice, supuşi gravitaţiei şi proceselor de tot felul, în contact şi schimb cu mediul; totodată, suntem ceea ce mâncăm, ce respirăm, ce cosmeticale folosim, ce cumpărăm, ce gunoi aruncăm. Suntem ce punem înăuntrul şi ce scoatem în afara noastră. Spunem truisme şi banalităţi, dar undeva pe drum am uitat lucruri esenţiale şi simple. Ne purtăm de parcă totul pe planeta asta este parcul nostru de distracţii sau un decor aflat aici la buna noastră dispoziţie.
"What's next?"
Am propus aceasta temă în contextul festivalului deoarece cred că a venit vremea să imaginăm un viitor şi să acţionăm astfel încât să-l facem palpabil posibil, ceva mai lucid şi asumat, nu să-l tot clamăm văicărindu-ne inerţial. Ce urmează după ce ne-am pierdut anumite iluzii şi ne-am trezit funcţionând malformat într-un sistem în care nu (mai) credem? Rămânem capabili doar să criticăm la infinit? Asta e tot ce putem? Nu cred că mai poate fi vorba despre stânga sau dreapta. Undeva trebuie să întrerupem ideologia şi logica separării lucrurilor. Nimic nu exclude nimic. Avem nevoie de alte strategii. Avem nevoie de alte instrumente. Alte modele. Imaginaţia şi capacităţile noastre native pot mult mai mult de-atât. Doar că ceea ce trebuie schimbat nu cred că se află în exterior. De data aceasta lucrul este unul de interior. Lumea se schimbă ca urmare a schimbării alchimiilor individuale. Câţi ne respectăm promisiunile proprii? Câţi ne luăm foarte în serios semenii, cuvintele în care punem atâtea gânduri şi intenţii? Câţi ne întrebăm ce consecinţe reale are o oarecare alegere făcută la un moment dat? Câţi dintre noi acţionează întrebându-se în ce fel modifică spaţiul în care intervin prin aşteptări, frustrări, angoase, amestecate cu gânduri, energii, intenţii, gesturi, acţiuni, proiecte, evenimente? Ce se modifică pentru ceilalţi când eu aleg să fac un oarecare gest public? Câţi asumăm până la capăt ce ne propunem, iar apoi jucăm "fairplay" în contextul în care acţionăm? Chiar ne pasă de noi? Chiar ne pasă de ceilalţi?
Să creăm comunităţi este "the ultimate ethical gesture", ne spune Rosi Braidotti. Să nu uităm că suntem toţi licheni. Nu avem nevoie de Dumnezeu, pentru asta. Trebuie doar să ne întoarcem un pic mai mult la natură, dar nu turistic vorbind. La natura umană în context Cosmic. Am constatat falimentul religiilor şi ideologiilor. What's next?
Material realizat de Alexandra Dima
Festivalul Temps d'Images #9
7-13 noiembrie 2016, Cluj
www.tempsdimages.ro