Silvia Netedu: Ritmul spectacolului vostru e diferit de tot ce am văzut până acum, aveţi o muzicalitate aparte în discurs. Eram curioasă cum v-a venit această idee. Cum a început construcţia întregului proiect? Care a fost planul vostru iniţial?
Lisa Verbelen: Tocmai ce absolviserăm, nu aveam foarte mult de lucru, şi vedeam viaţa ca pe un lucru imens care se întinde înaintea noastră şi cu care nu prea ştim ce să facem. Sentimentul acela că ai nevoie să priveşti în ansamblu, să îţi găseşti...
Benjamin Moen: ... calmul...
Lisa: ... calmul (râde). Aveam nevoie să privim viaţa de undeva de sus şi să ne spunem: Ok, deci cam aşa arată. Asta am încercat, să construim imaginea de ansamblu. E o treabă ambiţioasă.
S.N.: Cum aţi lucrat? Cum aţi construit textul? Cum s-a întâmplat totul?
Benjamin: Ne-am gândit să facem un spectacol fără să ne folosim de vreun text. Ne-am gândit că o să construim o mulţime de imagini prin care să explicăm viaţa. Dar apoi a trebuit să facem un pitch pentru spectacol, în Amsterdam, ca să obţinem nişte bani într-un fel de competiţie. Şi pentru acel pitch ne-am gândit la un mod anume de a exprima ceea ce vrem să facem, aşa că am început să scriem o listă cu tot felul de lucruri, de la naştere până în momentul acelui pitch. Atunci am folosit pentru prima oara aceste...
Lisa: ... verbe....
Benjamin: Da, aceste verbe. Am pus totul în verbe şi apoi, când am început repetiţiile, aveam încă în minte acest concept. Ne-am gândit că funcţionează chiar bine şi că am putea să ne folosim de asta în spectacolul propriu-zis.
S.N.: Toată lumea a fost de acord?
Benjamin: Da.
S.N.: E textul tuturor? (toţi dau din cap aprobator) Deci e muncă de grup?
Judith de Joode: Suntem o orchestră de scriitori. Ne aşezam la masă şi scriam cu toţii. Ne gândeam să scriem despre mersul pe bicicletă, despre prima dată cu bicicleta. Şi, timp de zece minute, fiecare scria despre mersul pe bicicletă. Apoi fiecare ne citeam textul şi lucram pe el până scoteam ceva bun.
S.N.: Aţi contribuit cu toţii la selecţia textului? Pentru că presupun că a fost mult material.
Lisa: Era ca şi când am fi umplut un desen cu ce se întâmplă de obicei în viaţă, cu lucrurile prin care trece toată lumea. Apoi începeam să scriem, dar ne veneau tot felul de idei pe parcurs: "Oh, ar merge asta, şi poate şi asta, şi asta..." Nu se termina niciodată. Lucram la text şi ne gândeam că n-o să fie gata niciodată. Am uitat atâtea lucruri, lipsesc atât de multe...
Judith: Aşa că am decis să-l rescriem în zece ani. Mai avem încă şase.
Benjamin: Şi vrem să facem asta o dată la zece ani, până nu mai suntem. (în şoaptă) Morţi.
S.N.: Ăsta chiar e un proiect ambiţios. Şi ce se întâmplă cu toate acele lucruri care apar pe scenă? Puteţi să-mi spuneţi câte ceva despre ele?
Judith: Ele aparţin unei vecine din cartierul mamei lui Benjamin.
S.N.: Serios?
Benjamin: La un moment dat, când lucram la text, am început să ne gândim la o scenografie pentru spectacol, dar nu ştiam exact cum voiam să arate. Ştiam că trebuie să fie ca atunci când arunci o piatră într-o băltoacă şi se formează toate acele valuri. Ne doream să obţinem acel efect, cumva. După asta, vecina a murit şi nu avea nici un moştenitor sau ceva. Aşa că, după moartea ei, ne-am dus la ea acasă. Ea era... cum îi spune... lucra cu antichităţi, cu lucruri vechi, şi casa ei era plină de ele. Am întrebat-o pe mama dacă putem să folosim o parte din lucrurile vecinei ei pentru spectacol, fiindcă aceasta avea diverse colecţii, inclusiv de lenjerie intimă foarte veche.
S.N.: Aţi găsit o adevărată comoară acolo.
Benjamin: Da, a fost o nebunie.
Lisa: Colecţia respectivă a fost ceva de care ne-am folosit în construcţia textului. Părea că viaţa în sine e o înşiruire de cuvinte... O listă. Aşa că în obiecte am găsit...
S.N.: Principalul mijloc de organizare a spectacolului?
Lisa: Da.
Judith: Nu doar în cuvinte, ci şi în imagini.
S.N: Cum credeţi că se încadrează spectacolul vostru în tema festivalului Temps d'Images, 2016, "post-faliment"?
Lisa: E despre faliment... Păi, un avantaj al spectacolului nostru este că se încadrează oriunde (râde) şi că vorbeşte despre tot. Noi spunem întotdeauna: Oh, asta e viaţa; şi asta e tot viaţa. Poţi spune asta despre orice.
Judith: Poate că ne-am simţit puţin post-falimentari când am finalizat studiile. (Toţi ceilalţi aprobă)
Lisa: A fost etapa post-ceva. Post-organizare. Şi, desigur, e o temă care se regăseşte (şi) în lucrurile mici, cum ar fi despărţirea de iubitul / iubita ta, nevoia de a merge mai departe...
Judith: Nimeni nu intră în faliment în spectacolul nostru.
Lisa: O să-l rescriem. "Deschizi o companie, intri în faliment."
S.N.: Nu, nu e nevoie să rescrieţi nimic. Spectacolul e minunat în forma actuală. Cum vi s-a părut România?
Judith: Oamenii au fost deschişi şi... entuziaşti.
Benjamin: Da, da, entuziaşti.
Judith: Şi părea că vor tot mai mult, a fost foarte frumos.
S.N.: Înainte de începerea spectacolului, am avut o discuţie în care m-aţi întrebat despre felul în care se manifestă publicul la spectacole. Cum a fost? Puteţi să îmi spuneţi voi acum, post performance.
Lisa: Erau receptivi. E un spectacol lung şi, aşa cum ai spus şi tu, în legătură cu ritmul, e mai degrabă o piesă muzicală de lungă durată, aşa că cerem întotdeauna ceva de la publicul nostru. Nu e un spectacol uşor de jucat şi e foarte plăcut când vezi că oamenii sunt încă treji. (râd cu toţii)
S.N.: Cred că oamenii s-au bucurat de spectacol.
Benjamin: Este prima dată când jucăm în afara Olandei şi a Belgiei (n.n. Compania de teatru BOG îşi are baza în Olanda, iar Lisa este din Belgia. Spectacolul s-a jucat în cele două ţări), şi chiar mă întrebam dacă publicul din România va reuşi să se identifice cu spectacolul - asta pentru că a fost scris, cumva, din perspectivă olandeză. Ştim că toată lumea se îndrăgosteşte sau că toată lumea moare, dar, totuşi, există foarte multe elemente specific olandeze. În timp ce jucam, îmi dădeam seama că spectatorii români reflectau asupra lucrurilor despre care vorbeam şi se prea poate ca aceştia să fi avut experienţe similare de-a lungul vieţii. Deşi, din punct de vedere cultural sau politic, suntem două ţări complet diferite, e bine să vezi că adevărata esenţă a vieţii, că lucrurile prin care trecem - precum iubirea, moartea, pierderea cuiva - sunt universal valabile şi că oricine se regăseşte, într-un fel, în spectacolul nostru. (Începe să facă tot felul de gesturi exagerate, auto-ironice) E un spectacol briliant, transcendental... (Râd cu toţii.)
Judith: Oh, termină...
S.N.: Deja v-am văzut spectacolul de trei ori. În două zile, datorită subtitrării. Mă simt ca cel mai mare fan al vostru. Mă bucur că am avut ocazia să vă văd şi sper că veţi reveni în Cluj sau în alte oraşe din România.
Judith: Ar fi minunat... Mulţumim!
Benjamin şi Lisa: Mulţumim!
(P.S. Thomas a fost menţionat în acest interviu, deşi nu a scos un cuvânt, pentru că a fost de faţă, gata să ofere sprijin moral şi câteva sfaturi utile în cazul în care mai sunt spectacole care au nevoie de supratitrări.)