Ce-ţi pasă ţie, hangiule? - Cafeneaua la FNT, 2016

Un oraş, Iaşi, care există de 1595 de ani. Un text de acum 265 ani. Un regizor la 42 de ani de la absolvirea facultăţii. Veneţia, Cafeneaua lui Carlo Goldoni, Silviu Purcărete. Cam vechi, domnule!

Când Teodor Corban, în rolul hangiului, îşi spune primele monoloage, realizezi că rădăcinile sunt încă mai adânci. Pentru că hangiul lui Goldoni e, la Purcărete şi Corban, un nou (vechi?) Prospero. Un mag ce încearcă să reaşeze lumea deraiată pe făgaşul cel bun. Prospero. Furtuna. Piesa scrisă acum 5 secole şi mai bine.

Cât despre don Marzio, ce-ar mai fi de spus, în afară de faptul că, în versiunea Purcărete - Călin Chirilă, e pur şi simplu Diavolul? În cazul lui, pardon, al Lui, chestiunile sunt încă mai zdrobitoare în ce priveşte durata. E etern. N-are început ori sfârşit. Doar un prezent continuu şi ubicuu. Nici nu mai realizăm noi cât e de prezent în tot şi toate!

La Goldoni, lucrurile sunt simple şi clare. Şi dacă n-ar fi, Purcărete le-ar face să pară aşa. Pentru că marele regizor traversează o perioadă a carierei în care simplitatea şi claritatea în exprimare sunt primordiale.

Cafeneaua curge lin, blând şi frumos. Ca un basm. Orice hiperbolă, orice exces vizual sunt excluse. Mici artificii sonore, câteva poante nevinovate şi, în rest, povestea. Pură şi simplă. Povestea a doi bărbaţi traversând oarece crize de personalitate şi a două soţii care îi vor reveniţi la modul de funcţionare / existenţă normal. Povestea unei infinite galerii de personaje ce încearcă să profite de slăbiciunile, naivităţile, prostiile celor patru, să se hrănească din stângăciile lor, să le amplifice defectele, să le adâncească neînţelegerile, să le transforme măruntele biografii personale, supuse greşelii, dar şi discreţiei, în bârfe de consum larg, numa' bune de consumat de gura cea mare şi hâdă şi lumii. Şi povestea unui om.

Un hangiu. Un mag. Un actor. Ce-ţi pasă ţie, hangiule? Ce-ţi pasă de bărbaţii aceştia care îşi irosesc vieţile? Ce-ţi pasă ţie de cămătarii aceştia fără scrupule? De patronii aceştia de jocuri de nenoroc? De cei ce umplu lumea de minciuni? De ce nu eşti ca ei? De ce nu taci? De ce te opui? Pe ce lume trăieşti? De ce nu vrei să întorci privirea? De ce nu vrei mai mult profit? Ce tot ne baţi cu ideile dumitale fixe? Cu dorinţa asta stupidă de a salva oamenii chitiţi să se nenorocească? De a opri răul, de a încerca binele? De a demonstra că binele e posibil? Cine eşti dumneata, hangiule, de unde, de când, cu ce drept vii aici, acum, la noi, să ne strici rânduiala, să ne dai lecţii, să ne arăţi cât de simplu ar putea fi?

Actorii spun replici. Scrise de dramaturgi. Pe un ton, într-un tempo, dictate de regizor. Un actor stând pe o scenă priveşte spectatorii aşezaţi pe fotoliile dintr-o sală. Într-o tăcere şi nemişcare deplină, omul începe să vorbească. Câteva secunde, apoi câteva zeci, un minut, mai multe. Replici, intonaţie, ritm. Şi, uneori, ceva mai mult.

În seara reprezentaţiei găzduite de Opera bucureşteană în cadrul FNT 2016, acel "mai mult" s-a întâmplat. Hangiul, Prospero, Goldoni, Shakespeare, Purcărete. Lângă ei, Teodor Corban, reuşind rarisimul: actorul şi spectatorii dau măştile la o parte. Un om le vorbeşte altor oameni. Despre bunătate, despre vise, despre cinste, despre sentimente, despre slăbiciuni, despre farmecul vieţii trăite în condiţii de onestitate cu sine însuşi şi de respect şi drag de ceilalţi.

Cu un simplu gest, magul suspendă viaţa personajelor. Aidoma, un actor suspendă convenţia teatrului. Vorbele, gesturile sunt ale lui, ale omului de pe scenă. Pentru ei, pentru oamenii din sală. O clipă de sinceritate. Un gest (sublim?). Şi apoi, desigur, întoarcerea la teatru.