Tirania frumuseţii - El crimen ferpecto

"Bine-aţi venit în lumea mea, unde totul e perfect!", ne urează Rafael (Guillermo Toledo), protagonistul comediei negre El crimen ferpecto / O crimă ferpectă. Lumea la care se referă el este raionul de îmbrăcăminte pentru femei al unui magazin universal din Madrid, unde Rafael e şef sau, cum preferă el să-şi descrie postul, "preot într-un templu păgîn, înconjurat de adepţi". În acest peisaj de feerie consumistă, Rafael, un bărbat deştept, şi-a construit, fără nici o cheltuială, un stil de viaţă foarte apropiat de standardele imposibile ce guvernează universul alternativ al revistelor pentru bărbaţi: nu numai că are la dispoziţie un harem de asistente cu care să facă sex, dar mai are la dispoziţie (la raionul de mobilă, zona dormitoarelor) şi un serai în care s-o tot facă. Singurul lucru imperfect din lumea lui (pe lîngă ortografierea cuvîntului "perfect" în titlul filmului şi pe lîngă prezenţa discrepantă a unei făpturi numite Lourdes în lotul său de vînzătoare - două semne rele pe care Rafael nu le observă) e hotarul unde se termină, lăsînd loc raionului de îmbrăcăminte pentru bărbaţi, administrat cu eficienţă posacă de către Don Antonio.

Atunci cînd vine vorba de alegerea unui nou şef de etaj, spectatorul e pregătit pentru luptă. Dar s-ar putea să nu fie pregătit pentru rolul hotărîtor şi sîngeros pe care un umeraş ajunge să-l joace în lupta respectivă; sau pentru chinurile burleşti prin care trece Rafael în încercarea lui de a incinera un cadavru. Există aici o tuşă hotărîtă de Hitchcock - nu atît în urgenţa problemelor cu care se confruntă eroul, cît (şi mai îmbucurător) în afurisenia raporturilor noastre cu el. E o plăcere să-l vedem pe sultanul ăsta de raion ajuns la cheremul singurei subalterne pe care a ocolit-o constant cu privirile şi favorurile sale: e vorba despre Lourdes (Monica Cervera), care a asistat la crimă şi care-l poate nenoroci pe Rafael dacă acesta nu-şi dă seama rapid că, în adîncul inimii lui, după ea a tînjit întotdeauna. "Sînt timid, nu pot să suport relaţiile profunde", încearcă el să se justifice, privind cu oroare în ochii ei lacomi şi bulbucaţi. După cum se dovedeşte, oroarea lui e pe de-a-ntregul justificată. O crimă ferpectă nu e una dintre comediile acelea artificiale - ca Uşuraticul / Shallow Hal al fraţilor Farrelly - în care un mascul nesimţit, complet condiţionat de modelele oferite de media, descoperă şi învaţă să aprecieze "frumuseţea interioară". Lourdes îşi dă măsura frumuseţii interioare punînd mîna pe un satîr şi scăpîndu-l de cadavru; apoi îl conduce în raionul cu mobilă de dormitor, unde Rafael dispare într-o zburătăcire de haine sfîşiate şi într-o cacofonie de gemete bestiale, ca un actor anonim dintr-un film horror. Nu e chiar o femeie cumsecade, ci, în cuvintele grele pe care i le spune Rafael mai tîrziu, e o femeie care o viaţă întreagă a pretins că e cumsecade pentru că n-a avut încotro - pînă cînd i s-a oferit această şansă unică de a pune piciorul în pragul vieţii lui, ca o combinaţie între o gardiană de lagăr şi Olive Oyl.

Profită din plin de şansa asta, introducînd în viaţa lui Rafael grozăvii - începînd cu familia ei şi culminînd cu cererea ei în căsătorie transmisă live în cadrul unui reality show - la care mintea lui lejeră, de bărbat lipsit de griji, nici nu visase. Filmul lui Alex de la Iglesia e o glumă tare pe seama fricii holteieşti de a pica, pînă la urmă, în cea mai rea dintre toate plasele posibile, în timp ce în larg vor continua să treacă iahturi şi să se zbenguie sirene - viaţa bună şi uşoară care ţi se cuvenea şi ţie. Mai este şi o comedie lipsită de inhibiţii despre bariera nedreaptă, indestructibilă (scriitorul britanic Kingsley Amis o considera cea serioasă dintre toate barierele), dintre cei atrăgători şi cei neatrăgători. De la Iglesia ştie că cinema-ul, cu marea sa tradiţie de proslăvitor al frumuseţii superficiale, nu e un medium care să-şi permită să fie prea moralizator pe tema asta; oricît de comic (şi deplorabil) de înguste şi de ortodoxe ni s-ar părea ideile lui Rafael despre frumuseţea feminină (la un moment dat începe să mîngîie o femeie de pe un poster), tot sîntem alături de el atunci cînd urzeşte febril planuri criminale împotriva ciumei de nevastă-sa, şi perversitatea asta e cea care face ca filmul să fie atît de robust şi de muşcător. "Eşti urîtă, Lourdes! Foarte urîtă!", îi strigă el într-un final apocaliptic, pe un fundal de flăcări. "Nu e vina ta, dar nici a mea. Lumea asta mă face să te urăsc." Nu degeaba se vorbeşte despre o lume ferpectă.