Andriy Zholdak - un Artaud la puterea a doua şi Rosmersholm-ul său

N-am să merg pe linia "adulaţiei nelimitate" la care s-au aliniat critici teatrali de prestigiu în privinţa regizorului ucrainean Andriy Zholdak, deşi "nebuniile" lui nu-mi displac. Pe scena Teatrului Maghiar din Cluj am văzut la Interferenţe 2016 o însăilare interminabilă pe motive antice grupate în jurul Electrei (cu Teatrul Naţional din Macedonia) şi presa nu conteneşte să informeze despre alte acte de bravură ale regizorului ucrainean. Nu e de mirare că Tompa Gábor, sensibil la inovaţii de tot felul, l-a invitat să monteze la Cluj. Isprăvile lui Andriy Zholdak agită spiritele, provoacă valuri de estetisme sau detestări. Unii le expediază în teribilisme juvenile (nici tânăr nu mai e), minimalizându-le importanţa. Aşa să fie?

Andriy Zholdak a declarat că i s-a oferit, la Cluj, să lucreze pentru prima data un text de Henrik Ibsen. Acesta: Rosmersholm. Un text "maladiv şi obscur", după cum apreciază regizorul, axat pe confruntarea dintre trei personaje în urma unei sinucideri controversate. Beate, soţia preotului Johannes Rosmer, este îndepărtată din calea iubirii pătimaşe a Rebekkăi West, care, ajunsă în casa preotului, face o pasiune devastatoare pentru Johannes. Nimic nu-i poate sta în cale, nici Beate, o femeie cu tulburări psihice, pe care o "ajută" să moară. Casa e bântuită de fantoma moartei şi Kroll, fratele dispărutei, dezvăluie legătura incestuoasă a Rebekkăi, încărcând conştiinţa eroinei şi tensiunea dintre personaje, acumulată în timp între pereţii casei. Zholdak ascultă "glasul" acestei case bătrâne şi construieşte un spaţiu adecvat acestor confruntări brutale. Pe de o parte, saloane cu uşi şi fereastră de dimensiuni urieşeşti, pe de altă parte, capela familiei ca spaţiu de meditaţie, golit de simbolurile creştine, după ce preotul mărturiseşte că nu mai crede în Dumnezeu. Fără îndoială, se creează un gol spiritual imposibil de depăşit. Uriaşe cortine de folie acoperă cele două compartimente care ni se arată alternativ, trădând oscilaţiile personajelor înseşi, debusolate, în căutare continuă. Fereastra din stânga scenei, cu florile de pe pervaz puse în vaze şi borcane, devine o metaforă scenică a spaimei. Vântul răstoarnă florile, ele sunt când masacrate de furie, când aşezate la loc pentru restabilirea ordinii lumii. Un vuiet prelung, şfichiuitor, răzbate prin spaţiul ferestrei până la sfârşit, insinuând sfâşieri sau un pericol iminent, mereu amânat, augmentat prin repetarea intenţiei de sinucidere a Rebekkăi la care o îndeamnă Johannes. Muzica lui Vladimir Klykov amplifică starea de teamă violentă ţesută în umbra morţii trecute şi a virtualităţii morţii prezente. Totul vibrează în acest perimetru al neliniştilor şi al confruntărilor decisive.

Regizorul reuşeşte să inducă în spectator această stare de nelinişte permanentă prin dislocarea planului clasic real către un limbaj puternic personalizat, simbolic, suprareal. Nu de expresivitatea acestui salt în simbol mă îndoiesc, evidentă, cât de legarea celor două planuri. Când scena nu presupune mult dialog, nonverbalul avansează liber şi nestingherit în semantica gestuală dorită. Când dialogul e întrerupt şi are loc o expansiune a lui în nonverbal, demersul pare tautologic şi revenirea la dialog dă impresia de "lipitură", deşi în ansamblu limbajul comunică, atmosfera este întreţinută la cote turbulente. După propria-i mărturisire, Andriy Zholdak dispune de două emisfere (registre): "o emisferă clasică" şi una profundă, chiar violent inovativă. Îmbinarea lor e pe cale să prindă contur tot mai consistent, evitând pe cât posibil infuzia eterogenă de semne. Plăcerea de a crea scene scandaloase, ieşite din tipar, cum este servirea mesei din Rosmersholm, bulversantă în sine, când personajele se împroaşcă literalmente cu supă pe obraz (scenă oribilă), nu şi-o poate refuza şi nici nu are de gând s-o facă din moment ce se consideră un "Artaud la puterea a doua".

Pe lângă surpriza oferită de Teatrul Maghiar de a-l aduce pe Andriy Zholdak la Cluj, descoperirea interpretei Rebekkăi în persoana actriţei Imre Éva este o surpriză de proporţii. Cred că ea corespunde profilului prefigurat de regizor pentru actorul ideal (actor cu inimă, cu personalitate) în ciuda unor aspecte legate de stilul de muncă al regizorului, aşa-zise incidente speculate de presa locală. Imre Éva impune un temperament volitiv eroinei, condensat în succesive registre dinamice de abordare şi convinge în majoritatea secvenţelor. Bács Miklós aduce în scenă robusteţea bărbătească a fratelui celei moarte, acuzând hotărât şi chiar violând, în disperare de cauză. Prezenţa lui în postură de rinocer care atacă vehement e semn al răzbunării neîndurătoare. Fragilitatea fizică şi morală a preotului Rosmer e întruchipată de Bodolai Balázs în chip de trestie bătută de vântul sorţii, tip golit de credinţă şi sentimente. Apariţie fantomatică, Sigmond Rita în Beate, transmite fiorul celei alungate de la ospăţul vieţii cu o obstinaţie rece. Înfricoşătoare este scena în care ea loveşte cu disperare uşa masivă de lemn cerând să se întoarcă printre cei vii din bezna morţii. În rigida Madam Helseth, mai mult adăugiri de comic macabru introduce Kicsid Gizella prin severitatea ridiculizată a personajului.

Viziunea lui Zholdak asupra Rosmersholm-ului ibsenian (un spectacol de trei ore şi jumătate!) este una puternic gonflată scenic, mărturie clară a stilului regizoral dobândit şi promovat cu succes pe scenele unde a lucrat. În final, o nedumerire. Dacă montările lui au atât de mare succes şi specialiştii se dau în vânt după arta lui, de ce în sala mare a Teatrului Maghiar din Cluj erau doar 40 de spectatori? Zholdak spunea la un moment dat că şi-ar dori spectacole fără spectatori. Într-un viitor nu prea îndepărtat, s-ar putea să i se împlinească dorinţa.