O privelişte cumplită şi frumoasă - Rosmersholm la FNT, 2017

"Artistul lungilor durate". Aşa ar trebui să fie cunoscut Andryi Zholdak. Omul capabil să realizeze o scenă de 5 minute din intervalul ce separă două replici. Pe de o parte, expresia asta sună mult prea roz pentru cetăţeanul cu look, apucături şi opera care orice numa' romantism nu evocă. Pe de alta, tocmai paradoxul pe care îl propune o face mai apetisantă. "Artistul lungilor durate", aşadar.

Se recomandă a se consumă în doze rare (1-2 spectacole de an), cu ochii larg deschişi, urechile ciulite şi disponibilitate la efort intelectual. Legal şi disponibil adesea la bufetele teatrelor, alcoolul în doze mici ajută şi el. De pildă, Rosmersholm a venit la TNB, în Sala Studio, în lunea FNT-ului 2017, pe o ploaie teribilă, când sticluţele avion-like de roze sau alb mergeau perfect cu grozăvia înscenată de faimosul ucrainean la şi mai faimosul Teatru Maghiar de Stat din Cluj.

Deşi mai accesibil ca alte creaţii ale regizorului, Rosmersholm-ul zholdakiano-ibsesian a divizat lumea teatrofililor, chiar şi dincolo de scandalul ce i-a însoţit premiera. În mod bizar pentru un spectacol al super-teatrului clujean, biletele (ieftine!) n-au fost epuizate la unica reprezentaţie din cadrul festivalului. Din cei prezenţi, o mică parte a plecat pe parcursul primei ore a spectacolului.

Cei rămaşi au întâmpinat aproape-miezul-nopţii, care a coincis cu finalul piesei, cu aplauze în picioare şi urale pentru formidabila Éva Imre, o Rebecca ce ne va bântui multă vreme de aici încolo. Nu că pastorul lui Balázs Bodolai ar fi cu ceva inferior. Acel "Nu-mi mai e frică!!!" urlat trilingv, preţ de mai mult de un minut, la finele primei părţi (în timp ce un imens borcan alb, prăvălit pe o scândură, ameninţa integritatea corporală a spectatorilor din primul rând), merită un loc în antologia teatrului.

Zholdak a curăţat textul norvegianului de toate trimiterile social-politice. Din şase personaje, au rămas patru. Plus fantoma Beatei (Tímea Jerovszky, alter-ego tulburător al Rebeccăi, impresionantă în scena asaltului asupra uşii ferecate).

Decorul celor doi Zholdak, Andryi şi Daniel, îngăduie o capelă, un lung hol de intrare, o cameră de zi cu vedere la podul de pe care Beata a plonjat în moarte şi multe, foarte multe reflectoare (relaţia marilor regizori de teatru ai momentului cu luminile ar trebui să fie subiectul unor teze de doctorat!).

Din înaltul nevăzut, cad bolovani peste holul în care Rebecca se îmbibă de sângele Beatei. Peste înaltul nevăzut, se aude uruit de avioane decolând, deşi textul e scris când zborul era încă un vis. Doar că în înaltul lui Zholdak nu e loc de vreo deitate. Peste statuetele din faţa altarului, au fost coborât folii de plastic. Ca în decorurile lui Octavian Neculai pentru Ivanov-ul cehovian al lui Andrei Şerban de la Bulandra.

Cehov cel invocat de Zholdak, explicit sub forma poantei livrării laptelui din partea doctorului Astrov, implicit prin acea lungire a aşteptării cu care debutează spectacolul, prin acel strigat de eliberare ce însoţeşte "N-am fost fericiiiiit"-ul de aproape de final al pastorului.

Lângă Cehov, Shakespeare. Rebecca aşază pe capul ei şi al iubitului ei ne-iubit coroane macbeth-iene. Simbol al păcatelor ce-i unesc pe vecie. Presentiment al tragicului destin îngemănat ce-i aşteaptă.

Îngemănarea e, însă, forţată. Rebecca Évei Imre e o altfel de fiinţă. Mult peste sau mult sub (mult altfel, pentru a cădea la pace!) pastor. Iniţial, îl priveşte ca pe o treaptă spre propria devenire într-o lume pe care o percepe ca fiind străină, rea, ameninţând s-o strivească. Apoi, îl priveşte cu ochii injectaţi de patima dragostei. Există el şi doar el. Dar, când toate par a se aşeza în direcţia dorită, când soţia dispare din peisaj şi bărbatul îi oferă ei rolul titular, Rebecca refuză. Poate că ar fi fost fericită, o vreme, alături de el (deşi toate mişcările lor au fost dictate de ea, el jucând rolul acela de remorcă ce condamnă orice cuplu la eşec), dar n-ar fi fost nici o clipă fericită în acea lume, în acel context.

Rebecca îşi împinge rivala la moarte, e la originea tuturor gesturilor (inclusiv revolta anti-divinitate şi aşa-zisă eliberare de frici) a potenţialului partener, scoate la iveală duhurile rele din Kroll (Gábor Viola joacă memorabil prăbuşirea omului în viciu!), calcă, în general, pe toate cadavrele ivite în cale, dar marea ei bătălie nu e cu oamenii, ci cu lumea lor, ca şi cu Cel căruia aceştia I se închină. Privirea-i de pe urmă adresată statuetei Fecioarei prinde chintesenţa acestui spectacol inegal, atins, totuşi, de geniu.

Da, femeia cu biografie arivistă poate fi privită ca fiind prototipul răului-atoate-distrugător! Răul care pustieşte bisericile, distruge tradiţiile, încalcă tabu-urile calcă pe grumazul celor slabi. Dar aceeaşi femeie developează minciuna convenţiei conjugale, falsa pietate, frica de oglindă, goana de libertate. Unicul păcat ce uneşte cei doi versanţi: foamea de absolut. Fie el cu minus ori cu plus în faţă.

Ambiguitatea ce însoţeşte semnul care precede infinitul e imensul merit al interpretării Évei Imre şi marele plus al unui Rosmersholm mult mai mult Zholdak-ian decât Ibsen-ian.