Crima pusă la cale şi executată poate soft (adică abil, perfid şi cinic), dar fără nici o şansă de scăpare pentru victimă, îl expulzează pe slujitorul Domnului, pastorul Rosmer, dimpreună cu concubina ticăloasă Rebecca, din lumea concretului şi a unor păcate, totuşi, omeneşti, în iadul remuşcărilor fără sfârşit. Conştiinţă? Mai curând frică. Este acolo, în relaţia patologică a celor doi amanţi nelegiuiţi, o fervoare de forţa fuziunii nucleare, parcă. Sub aparenţa liniştită a luciului de apă în care îşi va sfârşi zilele Beate, preoteasa ce le stătea în calea poftelor demoniace, se ascund adâncimi abisale, trăiri toxic viscerale duse la paroxism nu înainte (căci perfidia şi ipocrizia intră în instrumentarul făţărniciei omeneşti), ci după consumarea crimei. Adică atunci când bucuria succesului şi diabolica uşurare a lucrului bine făcut se întorc, nebuneşte, asupra celor doi iubăreţi nelegiuiţi.
Multe şi nebune tăceri sfâşie spaţiul golit de prezenţa soţiei omorâte... dar şi de linişte ori tulburare înfricoşată între cei doi complici. Erotismul dement se sufocă şi dispare, ucis la rândul lui de acumularea unor remuşcări şi spaime înnebunitoare - instalate, puse la dospit şi apoi supuse unei vivisecţii nemiloase de regizor. Pentru ca, după asemenea acumulare emoţională, să fie eliberat zbuciumul şi urletele remuşcătoare ale Rebeccăi. Care fac zob orice urmă de normalitate, darămite de decenţă sau intimitate. Care sufocă, strangulează, toacă orice urmă de poftă care le-a animat celor doi amanţi demersul ucigaş... culmea, în numele iubirii! Iubirea aproapelui! Raţionalul sufocat de visceral moare, la rândul lui... Dar nu tăcut, ci isteric, devastator. Vazele de flori şi vasele pentru îndestularea burţii se sparg, parcă de la sine. Parcă? Nu, e vibraţia cerului revoltat şi furios. Gravitaţia ca alegorie a prăbuşirii morale, a pedepsei cu îngroparea vinovaţilor în material, în mineralul primar al pietrei. Celor doi făptaşi le cade în cap nu doar tavanul / acoperişul casei plină nu cu păpuşi, ci cu păcate... Se prăbuşeşte Cerul însuşi, îngropându-i violent în turpitudinea propriei nimicnicii.
Prestaţia interpretativă a Évei Imre este, cred, inegalabilă. O anti-eroină (de)căzută din teatrul antic grec, în lumea filistină a personajelor ibseniene, acolo unde simbolul Raţei sălbatice este pervertit, înjosit şi nimicit de pornirile pământeşti cele mai (?) josnice; în care opera Constructorului Solness devine una cu pământul, prin demolarea punitivă comandată, pare-se, de însuşi Divinitate. La rândul său, Balázs Bodolai îşi conduce cu reţinută, dar profundă măiestrie personajul pastorului care a abjurat de două ori de la misiunea sa. Copleşit de înţelegerea (la rece) a crimei sale, parcurge drumul de la damnat eroto-sentimental la condamnat, purtându-şi o cruce iremediabil pângărită. El pare, totuşi, a-şi înţelege şi asuma crima, respectiv pedeapsa meritată. La ce bun?... La ce nebun?
În fantomatica Beate, Tímea Jerovszky aduce necesara materialitate strivitoare a unei năluci. Trecerea ei prin casa blestemată pare apăsător de hieratică, consecinţa fragilităţii ingenue supuse suprimării. Aşa cum Kroll întrupat de Gábor Viola aduce, în acest univers delabrat, accesoriile asortate: tentativa de viol, drogurile... totul adăpostit sub a politeţe cadaverică.
Personajele par atinse de morbul generalizat, total al distrugerii şi autodistrugerii. Îşi doresc pedeapsa, ori numai se tem de emanenţa şi iminenţa ei? Spre cinstea lui, Andriy Zholdak (care a adaptat masiv textul, reducându-l la trama fundamentală, fără nici o explicaţie moralizatoare sau comentariu burghez) nu încearcă să dea un răspuns. El doar îşi etalează marfa, lăsând spectatorul să lămurească ceea ce va crede el de cuviinţă. Dezbrăcat de accesoriile logicii ibseniene, cadrul arată mai curând asemănătoar cu al dramelor celuilalt mare dramaturg scandinav - August Strindberg.
Contribuie la această impresie scenografia concepută de Daniel Zholdak (valorificată de măiestria luminilor, puse cu mare meşteşug tot de către tatăl-regizor), de o duritate limpede, în cheie vădit expresionistă. Amalgamul de nuanţe, de la albul orbitor la negrul cotloanelor din casă şi din suflete (fără nici o culoare!), splendid cadrate, filmate şi montate în varianta TV, coagulează o atmosferă cu valenţe de simfonie stricată a unor destine nenorocite.
O lume a credinţei eşuate şi a păcatului de neiertat - păcatul de moarte (la propriu!). O lume în curs de prăbuşire.