MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Afirmaţie prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; neadevăr. // Expr. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr. A purta (sau a duce, a ţine) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ţine de cuvânt; a duce cu vorba. // Deprindere de a minţi. // Înşelăciune, vicleşug. // Ficţiune, născocire, plăsmuire. // (La pl.) Fleacuri, nimicuri. 2. Minciunea (2). - Lat. mentio, -onis.
Asta este definiţia din DEX. Dar cum se simte de fapt? Cum arată? Ce efecte are?
Am întrebat câţiva prieteni cum se simte la ei şi chiar cum se manifestă din punct de vedere senzorial. Mie, de exemplu, numai ideea de minciună îmi dă o senzaţie stranie în stomac. Un fel de crampe şi de fluturi, dar nu sunt de ăia de îndrăgosteală.
O mare parte din ei sunt puşti, câţiva puţin trecuţi de perioada aceea.
Ilinca-Anamaria Prisăcariu: Ce definiţie are minciuna pentru tine, ce senzaţie îţi stârneşte şi ce efecte a avut / are asupra ta?
Alexandru Afloarei, fost Atelierul de teatru, student
Minciuna e ca o prăjitură pe care o oferi cuiva, dar nu ştii dacă o să îi placă sau nu. Fiecare minte dintr-un motiv anume, fie machiavelic sau diabolic, ca un om adult - să tragi nişte foloase de pe urma prăjiturii, fie ca un copil - că e prea multă responsabilitate pentru tine să îţi asumi că ai spart un geam undeva. Sau eşti un nenorocit căruia doar îi place gustul prăjiturii şi crede că oricine înghite. Toată lumea minte: fie că omiţi adevărul, că nu zici toată povestea, că păstrezi o tradiţie, că e frumoasă povestea, că te ajută pe tine, că vrei să vezi ce se întâmplă dacă... and on and on and on.
Ideea e că înţeleg că lumea minte, dar dacă mă minte cineva, să o facă cu bunătate, pentru că simţi diferenţa şi nu cred că ai cum să te superi.
Ce simt când mint? Câteodată mă uimesc în ce zone mă duc şi ajung să mă cred şi eu. În schimb, când cineva mă minte, depinde foarte mult de situaţie. Dacă sunt minţit cu bunătate poate că nu m-aş supăra. Ce, sunt supărat pe ai mei că Moşu' de fapt există, dar nu cum îmi spuneau ei? Mi-am dat seama după că de fapt e real, doar că ai mei inventau prostii. Sau câteodată ai vrea să fii minţit şi să auzi, poate, un "te iubesc" de la cine ai vrea să te iubească, dar rămâne o iubire neîmplinită. Sau "te urăsc" de la cineva care te iubeşte. Şi efectele pe care le are minciuna nu le discutăm, că le ştim cu toţii. Câteodată e bine, câteodată e agravant. Mă abat şi mă prostesc de acum...
Bun, pe scurt: minciuna e o prăjitură. Toata lumea mai dă prăjituri, toată lumea mai primeşte... Nu îmi plac prăjiturile cu afine, nu prea le înţeleg rostul.
"Pe tine cine te minte?", dar mai important e "tu pe cine crezi?" (şi ar mai fi un "de ce" pe acolo).
Eşti în faţa unei uşi / tunel / poartă / peşteră / castel, whatever, şi în faţă sunt doi soldăţei. Unul dintre ei îţi spune "te lăsăm să intri doar dacă îţi dai seama cine e sincer, având în vedere că unul dintre noi minte tot timpul şi celălalt spune tot timpul adevărul." Ce faci? Întreb - că eu nu ştiu cum aş face...
Mă duc să mănânc un ecler cu mango, că am auzit că sunt bune. Nu merg să verific, doar mi-e poftă.
Anamaria Rusu, Atelierul de teatru
Minciuna e o altfel de interpretare. Dacă stau să o analizez până în adevăr, e trist. Mai ales la vârsta asta, e dilema aia: "să zic, să nu zic...". Teama că dacă zici adevărul o să fii judecat, fiindcă e ceea ce simţi şi până la urmă ce e constructiv - Adevărul-Minciuna - e ca o lovitură în spate, pe neprevăzute. Plus că am setat principiul ăsta, că mai bine aud acum ceva adevărat care mă ajută să evoluez, decât să aud ceva fals care să mă facă să persist în greşeală.
Ana-Maria Guran, actriţă
Minciuna, minciuna... Mie îmi dă o stare de agitaţie şi nefiind adevărul, de multe ori simt că nu trăiesc în real. Chiar dacă şi minciunile sunt reale şi fac parte din viaţa reală. Ce pot să zic, minciuna mă agită şi îmi cam dă dureri de cap şi stomac.
Ioana Bugarin, studentă
Minciuna îmi face frică. Atunci când aflu că am fost minţită mi se declanşează o frică covârşitoare, care mă amorţeşte, încremeneşte şi îmi poate genera printre cele mai impulsive şi iraţionale reacţii - de la plâns, la furie, la izolare sau o stare aproape catatonică din care mă dezmeticesc cu greu. Actul de a minţi este inseparabil de scopul său, dar gândul că cineva are puterea şi intenţia de a mă priva, de-a-mi ascunde o parte a realităţii pe care o trăiesc, fie ea mică sau mare, îmi stârneşte multă indignare. Mă lasă tălâmbă şi de multe ori incapabilă să acţionez. Sau mă transformă într-un animal scăpat de sub control. Depinde de gravitatea minciunii.
Faptul că cineva m-a minţit într-o zi că noaptea ies monştrii, că întunericul lasă tot ce e rău să se dezlănţuie şi nu mi s-a putut spune că e doar absenţa luminii şi atât, m-a făcut să mă lupt şi (mai) mare fiind cu idei obsesive că cineva se holbează la mine din întuneric, sau că cineva mă va ataca subit. Oh, şi câte nopţi n-am dormit cu lampa aprinsă sau am stins şi aprins becul de o mai multe de ori până mă convingeam că nu e nimeni în cameră şi că entitatea pe care o văd e doar dezordinea din camera mea.
Dar cele mai periculoase mi se par minciunile pe care ajung să mi le spun mie, pe care mi le vând ca pe cele mai delicioase deserturi şi nici măcar nu mai îmi dau seama că sunt doar nişte distorsionări nesănătoase, pentru mine şi pentru ceilalţi. Întrebări descurajatoare sau gânduri pline de îndemnuri demoralizatoare. Scuze pe care mi le spun pentru a îmi justificare un comportament care a fost cu adevărat inadecvat.
"Nu eşti suficient de bună, nu ar trebui nici măcar să te gândeşti să faci asta."
"Dar de unde pot ştii până nu încerc?"
"N-are sens să mai încerci, ai atâtea semne că e ar fi o stupizenie doar dacă ai încerca. A încerca e deja a face."
"Da, probabil că ai dreptate. Probabil că trebuie să stau la locul meu şi să-mi văd de treabă."
"Şi să fii mereu umilă, numai aşa o să te placă oamenii."
sau
"E ok că ai acceptat să ţi se vorbească aşa. Nu se cuvine să sancţionezi tu un astfel de comportament. Nu ai dreptul să faci asta."
"Da, cel mai ok e să taci şi să uiţi."
sau
"E ok să nu răspunzi la mesaje cu săptămânile, aşa eşti tu. Cei care sunt cu adevărat apropiaţi înţeleg, ştiu că dacă chiar e urgent, trebuie să insiste."
"Evident. Tu eşti specială."
Cam aşa sună uneori dialogul din mine cu mine. Sunt gânduri atât de indisidioase că nici nu mă mai gândesc că sunt ce sunt - o minciună. Dar astea sunt şi minciunile pe care atunci când le identific, în loc să mă sperie îmi creează o stare de bucurie incontrolabilă, pentru că acum măcar ştiu că mă mint şi poate aşa, am o şansă să o fac un pic mai puţin.
Theodor Şoptelea, Drama Club
Nu cred că minciuna reprezintă un neadevăr şi punct. Minciuna, dincolo de definiţiile vaste (o să revin şi eu la a mea), cred că e un declanşator de frustrări şi dezamăgiri. Până şi forma minciunii e atât de relativă, atât de... mincinoasă. Poate fi o omisiune, o diminuare, o exagerare, poate fi orice. Se pliază pe orice. Poate şi de asta ne este, cumva, comod să minţim, deşi acel sufleţel din noi ne pedepseşte după.
Comoditatea şi uşurinţa sau măreţia şi planificarea unei minciuni duc, practic, în acelaşi punct. În deformarea adevărului şi crearea frustrărilor şi dezamăgirilor. Mie îmi vine să bat din picior ca un copil mic. Iar dacă o fac eu, nu de puţine ori mă simt ultimul om, fie că e vorba de "ai scos câinele? Da, normal" sau altceva mai grav. Aş asimila-o cu un munte, doar că e o diferenţă. Pe minciună cred că ne cocoţăm al dracului de uşor, dar e de 1.000 de ori mai greu să trecem peste ea. Fie că vorbim de minciuna adresată cuiva, minciuna cu sinele etc. Tot minciună e.
Bogdan Tulbure, Amprente
Minciună este o creatură misterioasă care trăieşte în creierele umane. Ea este destul de rea, dar uneori are şi intenţii bune. Îţi rezolvă problemele pe termen scurt, dar îţi face altele mai mari pe termen lung. Uneori vrea doar să te protejeze, sau să protejeze anumite persoane din jurul tău, dar de obicei nu îi iese.
Minciună nu este deloc timidă, câteodată e chiar nesimţită. Cel mai enervant lucru e că mereu încearcă să se bage în faţă. Ea are un frate mai mare. Numele lui este Adevăr. El o mai potoleşte din când în când, apoi rezolvă problemele făcute de Minciună. Şi el mai face probleme câteodată. Dar sunt pe termen scurt şi mereu are intenţii bune.
Minciună e foarte geloasă pe Adevăr. El a fost mereu ăla mai inteligent din familie. De asta Minciună se bagă mereu în faţă, încearcă să fie mai tare decât fratele ei. Dar Adevăr câştigă mereu la toate jocurile.
Minciună din capul meu e aşa entuziasmată după ce îmi face probleme, încât nu se mai opreşte din dansat. Mă agită şi pe mine şi parcă nu mai am stare. Adevăr, opreşte-o pe soră-ta din dansat!
Ştefana Micu, Brainstorming
Minciuna, când eu mint, e o ceaţă deasă în care rişti mereu să te pierzi şi să nu îţi mai găseşti drumul corect, în care contururile credibilităţii tale pot deveni cam subţirele. Minciuna, când altcineva (mă) minte, este o durere în tot corpul care porneşte de la senzaţia unui pumn în stomac.
Toto Horvat, Playhood
Când am fost minţit o singură dată şi am aflat, m-am simţit dezamăgit de acea persoană. Apoi când am mai avut de-a face cu ea, am fost destul de bănuitor şi îngrijorat că nu mai aveam 100% încredere în ea. În unele cazuri am fost minţit de multe ori de cineva şi mi-am închipuit, pentru că am avut încredere şi am fost luat de prost.
Şerban Lazarovici, Drama Club
Chiar am stat câteva momente să mă gândesc la subiectul ăsta înainte de a-ţi scrie. Sincer, încă nu sunt sigur asupra unei definiţii personale, dar o să încerc să îmi aliniez gândurile.
Pentru mine, minciuna e doar un mijloc de autoapărare şi de a mă ajuta să scap din situaţii neplăcute, stânjenitoare. De cele mai multe ori îmi provoacă un sentiment neplăcut, de nelinişte, în loc de unul de siguranţă.
Chiar dacă mint ca să scap de o situaţie naşpa, simt că îmi fac mult mai rău şi nu rezolv aproape nimic.
*
Asta e doar o mostră din potenţialele discuţii şi teorii ce vor porni din inima celei de-a 12-a ediţii Ideo Ideis.Fă loc în program în perioada 7-13 august 2017 şi vino la Alexandria. E locul unde poţi pune întrebări de tot felul. S-au pus până şi de astea, de genul "vrei să fii soţia mea?". Şi să ştii că se găsesc şi răspunsuri. S-ar putea să pleci cu nişte idei noi despre multe lucruri. Şi cu siguranţă vei pleca încărcat de energie bună.