Când o persoană se angajează acolo, semnează acorduri de confidenţialitate şi nu are voie să vorbească despre felul în care e tratată. Unii angajaţi s-au plâns totuşi, pe forumuri, de condiţiile şi volumul prea mare de muncă. De pildă, pentru a se încadra în grila impusă de angajator, analiştii de conţinut trebuie să examineze, în fiecare oră, patru mii de poze. Deci, doar 0,9 secunde alocate unei fotografii. Devine explicabil că nu au timp să cerceteze fiecare caz raportat (poză, clip video, status sau comentariu) în unicitatea lui. Asta a dus la neglijenţe prin care au fost şterse anumite postări după temeiuri neclare.
Şi asta e doar vârful piramidei. Un alt departament al companiei a încălcat cu bună ştiinţă confidenţialitatea datelor personale ale utilizatorilor, dar instituţii publice au ales să neglijeze plângeri scrise provenite din rândul societăţii civile.
Pentru că vieţile noastre sunt legate de această platformă de socializare, care ne ajută să ne popularizăm la nivel personal şi profesional, sau pur şi simplu să ne reconectăm cu persoane pe care nu le-am mai văzut de ani buni, facebook ştie că are un ascendent asupra noastră. Cu cât suntem mai prinşi în sistem, cu atât cedăm mai uşor în faţa unor abuzuri pe care, într-un final, ajungem să le neglijăm complet. Să le considerăm normale.
Noi avem obligaţia să ne comportăm cât se poate de corect politic în intervenţiile noastre de pe platformă şi să ne conformăm la orice nouă regulă. În contrapartidă, primim acces fără să plătim. Cel puţin, nu în mod direct. Argumentul colosului american este că, din moment ce susţine un serviciu gratis, utilizatorii lui trebuie să accepte cerinţele şi regulamentul de ordine interioară - majoritatea nici nu îl citesc în momentul când îşi fac cont. Toată această desfăşurare de forţe arată că noi nu suntem clienţii - şi nici nu am fost vreodată -, ci produsul companiei.
În ciuda acestor evidenţe, discursul împotriva facebook rămâne deseori la nivelul unor teorii conspiraţionist-neserioase lansate la un pahar cu prietenii. Sunt puţini cei care îşi consumă timpul şi energia să cerceteze în ce fel se materializează aceste abuzuri.
*
Unul din nebunii care a mers totuşi în esenţa problemei este regizorul danez Jakob Gottschau. În documentarul lui, Facebookistan, încearcă să fie cât se poate de aplicat şi să prezinte în mod precis câteva din aceste practici incorecte. Gottschau arată cum secretomania merge până într-acolo încât cererile scrise de a sta de vorbă cu directori de departamente nu primesc răspuns, iar angajaţii sunt instruiţi să ofere indicaţii cât mai vagi. Tot acest paravan e imposibil de penetrat şi pare că ar ascunde adevăruri compromiţătoare. Prin calitatea de documentar-anchetă, acest demers încearcă să ia atitudine şi intră în dialog cu scriitorul Peter Øvig, cu reprezentantul LGBT Sister Roma, şi cu tânărul avocat Max Schrems. Sunt oameni care s-au implicat în mod practic împotriva corporaţiei înfiinţate de Mark Zuckerberg.Lui Øvig, facebook i-a pus în vedere că îi va închide contul dacă mai urcă fotografii indecente. Pozele pentru care a primit atenţionare erau parte a unui album cu hippioţi semi-dezbrăcaţi din anii '70 (oevig.net/the-danish-case). Facebook nu a părut înduplecat de argumentul că acestea făceau parte dintr-un demers artistic şi s-a comportat precum un program fără discernământ, care nu poate diferenţia un caz îndreptăţit să rămână pe platformă de unul ce trebuie şters. Øvig, văzându-se constrâns - cu ajutorul facebook se promova ca autor - a trebuit să dea înapoi şi să accepte un abuz.
Cazul Sister Roma e şi mai personal. Facebook a insistat ca, dacă această persoană doreşte să îşi păstreze contul de facebook, să îşi folosească numele real. Însă pentru Michael Williams realitatea putea fi compromiţătoare şi tocmai de aceea avea nevoie de un paravan (nume de scenă). Altfel, această a doua identitate a lui - asumată în timpul liber şi nereprezentând un risc public - ar fi dus la excluziune socială şi, poate, la pierderea locului de muncă. Desfăşurarea evenimentelor au condus spre un proces legal şi la foarte multe dezbateri vizavi de felul în care înţelege facebook să acţioneze faţă de utilizatorii lui. Într-un final, compania a trebuit să accepte anumite decizii cu care nu era de acord, impuse de judecători.
Tot în direcţie juridică, cazul austriacului Max Schrems a pornit ca temă de facultate şi e chiar mai amplu şi mai aplicat. Pe atunci încă student, Max trebuia, în cadrul unui curs, să gândească felul în care ar proceda legal împotriva unor nereguli juridice. A luat situaţia facebook şi a transformat acest exerciţiu ipotetic într-un efort activist de a lupta împotriva companiei americane. El e unul din membrii societăţii civile a cărui plângere scrisă nu a primit întâi răspuns, apoi a fost amânat cât s-a putut. Într-un final, după ce a insistat timp de câţiva ani şi astfel le-a forţat mâna instituţiilor abilitate, acestea i-au oferit asigurări că vor investiga practicile facebook în Irlanda. Pentru că e un stat cu taxe reduse, compania şi-a deschis acolo sediul central din Europa. Schrems a subliniat faptul că facebook transportă spre Statele Unite cantităţi enorme de date cu caracter personal, ce încalcă dreptul la confidenţialitate a utilizatorilor acestei platforme virtuale.
Chiar dacă nereguli încă există, facebook începe să fie constrâns tot mai mult să îşi revizuiască atitudinea faţă de normele pe care şi-a permis să le impună în tot acest timp.