Şi ciutele se-mpuşcă, nu-i aşa? - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet

Cred că adevărata comunicare presupune, printre altele, şi posibilitatea de a purta o discuţie de principiu. La urma urmei, ăsta e miezul dialogului, atunci când nu se preface într-un schimb de replici pătimaşe. Constat că e tot mai greu de purtat o discuţie de principiu. Care să treacă de pragul simplistei judecăţi "îmi place" sau "nu-mi place" pentru a încerca să ajungă la o mai adâncă înţelegere a unui fenomen, a unei idei, a unei întâmplări.

Deunăzi discutam cu un amic despre filmul maghiar Testről és lélekről / Despre trup şi suflet. Îl îndemnasem să meargă să-l vadă. Mi-a zis că a ieşit din sală când eroina a început să-şi taie venele în vană. E drept, secvenţa - dacă eşti mai slab de înger, dacă nu eşti cadru medical - e greu de suportat. Dar poţi să pleci capul într-o parte ori să închizi ochii. Şi, oricum, era foarte aproape de final. Spune-mi tu cum s-a terminat! - zice amicul meu, după care adaugă: Mie nu mi-a plăcut, poate nu sunt un spectator ideal. Îi povestesc sfârşitul, după care spune: Căprioarele nu se sinucid niciodată. Îmi spun atunci că zadarnică e orice încercare de a trece peste eticheta deja pusă. Dacă "nu se poate aşa ceva", ce rost mai are să vorbim, nu? ... Cu vreo patru ani în urmă, referitor la După dealuri, un actor bisericos îmi răspundea apodictic şi indignat că niciodată, în toată istoria BOR (deci nu în istoria Ortodoxiei), nici chiar în timpul cotropirilor turceşti, sovietice etc., nu s-a pomenit ca un preot să iasă nejustificat din altar în timp ce slujea Liturghia, aşa cum face personajul preotului din filmul tendenţios al lui Mungiu. Care preot ieşise din biserică perfect justificat: recalcitrantul personaj al Alinei ameninţa că se aruncă în fântână. Whatever.

După ce aflu de la amicul meu că nicio ciută, niciodată nu se sinucide, aşa cum încearcă să facă personajul fetei-ciută din Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, îmi amintesc deodată că există o piesă de teatru - Ciuta, de Victor Ion Popa - în care personajul principal este o tânără (în versiunea teatrală pentru televiziune din anii 80 o joacă Mariana Buruiană). Asemenea ciutelor ce se aruncă de pe stânca cea mai înaltă atunci când primejdia e iminentă, tânăra din Ciuta - care povesteşte cum stă treaba cu ciutele când nu mai au nicio nădejde - se sinucide, împuşcându-se. Deci şi ciutele se-mpuşcă, nu-i aşa? În filmul maghiar însă, ce iese în faţă nu e ideea sinuciderii (chiar dacă tentativa - nereuşită - de sinucidere e prezentată explicit), ci biruinţa asupra visului şi ieşirea din lumea închipuirilor nocturne, când se visa căprioară. De fapt, e o dublă biruinţă. Şi taciturnul bărbat mai vârstnic, care - în acelaşi tip de închipuiri nocturne - se visa cerb, îşi biruie visul, care - pentru amândoi - devine realitate. Sinuciderea fusese o ispită depăşită prin iubire. Ca-n cântecul popular al Mariei Tănase:
Pe fata din filmul maghiar o trage inima spre viaţă. Când sună telefonul, iar sângele îi  curgea şuvoaie din vene, răspunde într-o suflare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când, la telefon, iubitul ei taciturn şi cu braţul stâng paraizat îi spune, învingându-şi teama şi îndoielile: "Mor de dragul tău!", ştie că nimic nu mai contează decât să fie cu el. După ce trece pe la urgenţe să-şi bandajeze braţul scrijelat cu un ciob de geam. Braţul stâng. Sensul poveştii e unui pozitiv, luminos, nicidecum negativ şi întunecat. Filmul - atipic, ce-i drept - e de dragoste. E despre iubirea cea mare la care ajungi numai dacă îţi păstrezi visele neprihănite. Dacă trăieşti astfel ca visele să-ţi rămână fără prihană. Fără să-ţi pese câtuşi de puţin de ceea ce crede lumea despre tine. Altfel spus, dacă poţi să crezi în gândul tău (în visul tău), dacă poţi să crezi că ceea ce e adevărat în inima ta (în visul tău) e adevărat şi pentru altcineva. Iar atunci, când vei da glas convingerii tale tainice, ea  devine o comoară pentru cel ce ştie să asculte. Q.E.D.