Sfârşitul copilăriei - o coda la Zilele unteatru, 2017

În vara lui 2017, unteatru a aniversat şapte ani de existenţă. Şapte ani cu spectacole de teatru, cu spectacole de teatru-dans, cu concerte. Au montat la unteatru regizori debutanţi sau consacraţi. Au jucat la unteatru actori care s-au rodat pe scena acestui teatru sau care şi-au adus talentul deja confirmat pe alte scene, pentru a da, cu generozitate şi drag, o mână de ajutor. Au fost şapte ani cu numeroase premiere, cu multe, foarte multe, premii, cu o schimbare de sediu (acum unteatru este de găsit pe Str. Sfinţii Apostoli, la nr. 44, la două-trei minute de Piaţa Naţiunile Unite). Au fost şapte ani cu public din ce în ce mai numeros, cu oameni care s-au ataşat de acest proiect, l-au iubit, l-au dus mai departe. Ani în care regizorii Andreea şi Andrei Grosu, cei care au deschis şi manageriat independentul unteatru, s-au identificat cu acest proiect. Încheiam în 2016 un preambul de interviu cu aceste cuvinte: "La şase ani de la naştere, se poate spune cu adevărat că unteatru a fost mereu UN TEATRU. Iar pentru asta, Andreea şi Andrei Grosu merită mulţumirile noastre, ale celor care ne bucurăm de rezultatele muncii lor de manageri, de gazde atente şi, uneori, de regizori." Ele rămân valabile şi acum, la împlinirea a şapte ani de unteatru.

Răzvan Penescu: Când este sfârşitul copilăriei, la şase sau la şapte ani? Ce a însemnat / înseamnă pentru unteatru sfârşitul copilăriei?
Andreea & Andrei Grosu: Unteatru sperăm să aibă o copilărie nesfârşită, doar aşa ne putem păstra curajul şi nebunia. Poate din copilăria asta prelungită o să trecem direct la înţelepciunea anilor de bătrâneţe, să ne întrebaţi şi atunci lucruri.

R.P.: S-a schimbat ceva important în ultimul an în viaţă unteatru? Dar în lumea din jur?
A.&A.G.: În ultimul an Unteatru a învăţat multe, de la oameni, de la timp, de la tot ce ne condiţionează. A fost prima stagiune în sediul nou şi ne-am bucurat de premiere uimitoare, de nominalizări la Uniter, participări în FNT, la FITS şi multe seri de teatru şi muzici alese. A fost plin de bucurie ca orice început.

R.P.: E din ce în ce mai uşor sau din ce în ce mai greu să duceţi mai departe, în calitatea voastră de manageri, unteatru? Ce e mai greu, ce e mai uşor?
A.&A.G.: E şi mai greu şi mai uşor. E greu cu finanţările şi cu autofinanţările, deocamdată teatrul nu e în stare să se susţină şi încercăm să ne completăm veniturile cu activităţile din sala de bar / concerte. Dar nu merge strălucit. Tot sperăm că cineva o să zică "hai să susţinem un teatru independent mişto care a demonstrat câte ceva", dar se pare că întârzie oferta asta. E mai uşor că am învăţat lucruri pe care nu le bănuiam, despre public, despre nevoile spectatorilor, despre contabilitate şi limonadă;)

R.P.: E unteatru un teatru important al momentului? De ce da, de ce nu? Sunteţi "în grafic" după 7 ani?
A.&A.G.: Noi simţim că Unteatru e o prezenţa necesară, şi de ce nu, importantă. Orice teatru care îşi propună să nu facă niciun compromis când vine vorba de artă, care construieşte o echipă de oameni pasionaţi care îşi fac meseria pentru că nu pot să trăiască fără, trebuie să fie în grafic chiar şi după 70 ani. Dar asta ne puteţi spune voi, publicul.

R.P.: Aţi crescut mult în vizibilitate. Vă asigură această vizibilitate mai multă sau mai puţină siguranţă şi stabilitate financiară? Simţiţi că staţi pe fundaţii din ce în ce mai solide sau mergeţi în continuare pe nisipuri mişcătoare?
A.&A.G.: Numărul spectatorilor a crescut şi ăsta e un lucru minunat, dar mai avem mult până la o stabilitate financiară. Deocamdată nisipuri pentru noi.

R.P.: Care sunt cei 7 magnifici din istoria unteatru (cu excepţia voastră:)), cei care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei teatrului, cei fără de care unteatru nu ar fi putut fi acum la acelaşi nivel?
A.&A.G.: Magnificii nici măcar nu ne includ pe noi. Am vrea să oferim titlul celor care au susţinut gândul asta nebun acum 7 ani. Proprietarii fostului sediu, donatorii de scaune şi mobilă şi părinţii noştri. Fără ei nu ştim cum ar fi fost posibil.

R.P.: În ultima vreme aţi avut câteva spectacole la unteatru create de regizori cu o foarte bogată experienţă. Cum s-a petrecut apropierea asta? E o întâmplare sau o schimbare de strategie? E uşa deschisă pentru toată lumea la unteatru?
A.&A.G.: În 2017 am avut norocul să bată la uşa noastră Alexa Visarion şi Gigi Căciuleanu. Dar să nu uităm că şi în fostul sediu am avut întâlniri fericite cu doamnele Cătălina Buzoianu şi Miriam Răducanu. Deci da, uşa noastră e deschisă şi suntem bucuroşi de propuneri. Pentru 2018 se anunţă o întâlnire între Andrei Şerban şi echipa Unteatru aşa că ţineţi aproape. E un teatru pur şi simplu, nu există criterii de vârstă sau de rang. E magic felul în care se apropie oamenii de locul asta.

R.P.: Voi doi, ca regizori, aţi ieşit recent şi foarte vizibil din lumea unteatru înspre alte teatre din Bucureşti. Aţi avut două premiere la finalul stagiunii 2016-2017, în două teatre de stat (Don Juan la Teatrul de Comedie şi Pescăruşul la Teatrul Odeon) şi vă pregătiţi de Regele moare la TNB. De ce? De ce acum? De ce aceste teatre? De ce aceste texte? Cum vă vedeţi drumul în continuare?
A.&A.G.: Multe întrebări şi grele. Nu ştim de ce acum, probabil acesta este anotimpul potrivit (vorba domnului Constantin Cojocaru). Aşa s-au aranjat lucrurile, nu le-am organizat noi. Am lăsat totul să curgă, să vină ele spre noi.
Textele stăteau în sertare şi îşi aşteptau rândul. Ne doream să cunoaştem şi alte echipe şi am avut norocul să găsim oameni minunaţi, liberi şi curajoşi. Drumul nostru sperăm să fie ca şi până acum, luminos şi liniştit. Tot ce ne dorim e să facem în continuare ce ne place şi doar ce ne place. Fără compromisuri, fără timp pierdut, fără teamă. Să facem ce ne taie capul, să ne răsfăţăm şi să ne alintăm aşa într-o copilărie nesfârşită alături de familia Unteatru.