Cu Andreea Andrei m-am întâlnit la o cafea (eu) şi un fresh de portocale (ea) la vremea prânzului, chiar lângă clădirea care adăposteşte şi teatre, şi operă. Trecând prin zonă şi văzând din nou lumea liniştită, cu traiectorie clară şi concentrată pe treburile ei, ca în orice zi a săptămânii, nu am putut să nu mă gândesc că între liniştea prezentă şi cea de acum un an, atât de similare, au fost agitaţii mari din motive politice şi, de curând, o furtună care a speriat şi afectat oraşul. În rest, acelaşi soare, aceleaşi cafenele, aceleaşi clădiri şi, aparent, aceiaşi oameni. Andreea, pe de altă parte, foarte prezentă la discuţie, chiar dacă din două în două minute căutată de cineva la telefon, pe sms sau pe messenger, are un calm şi o seninătate care se suprapun foarte bine peste imaginea pe care ţi-o faci despre festivalul al cărui curator este. Gândul foarte clar din spatele selecţiei se traduce în coerenţa acesteia. În 2017, în plus faţă de alţi ani, Eurothalia are şi o secţiune numită Eurothalia X-tension, propusă de Asociaţia Timişoara 2021, care a venit cu ideea invitării Odin Teatret în festival, împreună cu Eugenio Barba. Asta înseamnă că, în plus faţă de selecţia oficială, asumată de curator, se mai pot vedea şi două spectacole de la Odin Teatret, două demonstraţii de lucru (una din ele susţinută de Roberta Carreri, iar cealaltă de Julia Varley), plus workshop-uri pentru actori şi două filme documentare pe subiect.
Aşadar, ca să revin: care e acel gând din spatele selecţiei? Andreea Andrei vorbeşte tot mai aprins, odată abordat subiectul, de formele teatrale noi, diverse, chiar radicale, pe care vrea să le propună publicului. Calmul şi seninătatea dispar pentru o secundă, lăsând loc unei nemulţumiri izvorâte din oboseala provocată de afirmaţii repetate de genul "ăsta nu e teatru", auzită frecvent în ultimul timp. Sintagma e, într-adevăr, obositoare, mai ales că ea provine dintr-o frustrare dată de incapacitatea unora sau altora de a accepta atât de diversele forme de spectacol existente ca manifestări perfect legitime ale aplecării fiinţei umane către performativ şi performativitate, către explorarea unor căi de expresie cât mai diferite şi către diversitate şi asumarea ei. Toate acestea se reflectă în selecţia de la Eurothalia, imprimându-i un dinamism al cărui rezultat este faptul că festivalul în sine este unul viu, căruia îi simţi foarte clar pulsul.
De aici şi nemulţumirea mea că am ajuns doar în a doua jumătate a sa. Am ratat, aşadar (şi mi-ar fi plăcut foarte tare să nu ratez) spectacolul Ibsen. Gespenster / Ibsen: Strigoii, în care cei de la Markus&Markus pun problema morţii asistate pornind de la textul dramaturgului şi folosindu-se de un caz real, al unei bătrâne alături de care au stat în ultima lună de viaţă. Apoi, i-am ratat şi pe cei de Gob Squad, veniţi aici cu un spectacol pe care şi l-au plimbat mult prin lume, Western Society.
Sigur că ar fi fost minunat să îi văd şi pe cei de la Les Ballets C de la B / Alain Platel cu nicht schlafen, dar şi spectacolul grecilor Anestis Azas şi Prodromos Tsinikoris, Clean City / Oraş curat, despre imigrantele din Atena, cele care, din lipsă de altceva, se angajează ca femei de serviciu.
În selecţie intră, ca de obicei, şi două spectacole ale teatrului gazdă, de această dată fiind vorba de Moliendo Cafe al lui Silviu Purcărete (reluat în festival într-o formulă uşor schimbată, cu modificări în distribuţie) şi Erendira, spectacolul realizat de Yuri Kordonski după Garcia Marquez. Despre ele, poate, altă dată. Acum e momentul să mă concentrez (cu maximă curiozitate) pe ce se poate vedea în zilele rămase din festival.