Ave Maria se doreşte a fi un elogiu post-mortem adus unei actriţe chiliene, Maria Canepa, prietenă a Odin Teatret, dar în special a Juliei Varley şi a lui Eugenio Barba. Coincidenţă sau nu, spectacolul s-a jucat la Timişoara în apropierea aniversării morţii acesteia (27 octombrie 2006). Tot ce dorim să ştim despre acest subiect putem afla şi din broşura care însoţeşte spectacolul (aproximativ patruzeci de pagini tipărite îndesat, care dau întregul context, citează corespondenţe, includ textul spectacolului). Acum ar fi momentul în care Julia Varley pune în practică ceea ce a arătat cu o zi înainte în cadrul demonstraţiei de lucru. Strădania e evidentă, dar din nou am aceeaşi problemă: nu reuşesc să mă conectez deloc la ceea ce se întâmplă în faţa mea - emoţia e la nivel zero, iar unele scene, datorită soluţiilor la prima mână şi unei coloane sonore de-a dreptul pleonastice mă fac să mă trezesc că trebuie să îmi înăbuş râsul (nu de alta, dar Eugenio Barba stă pe jos, pe una din trepte, la un loc distanţă de mine). Ca în cazul spectacolului Sare, actriţa nu iese la aplauze (cineva întreabă în spatele meu: dar noi de ce aplaudăm? Şi i se răspunde scurt: aplaudăm că e el acolo pe scară). Mă opresc acum, pentru că am senzaţia tot mai acută că trivializez, şi chiar nu e cazul. Un lucru, însă, vreau să mai adaug pe subiectul ăsta şi gata: e bine şi e foarte util să vezi legendele pe viu. Din orice domeniu. Şi să fii onest (foarte onest!) cu tine şi cu ceilalţi şi să admiţi dacă prezenţa lor acolo îţi face ceva anume sau dacă ai prefera să le vezi întoarse (pe ele, pe legende) între paginile volumelor groase dintre care au ieşit şi care, indiscutabil, au o contribuţie majoră la felul în care s-a transformat, în timp, teatrul. Nu?
După ce am bifat, aşadar, spectacolul Odin Teatret (reamintesc, introdus în festival ca o extensie la selecţia Andreei Andrei, o extensie propusă de Asociaţia Timişoara 2021), a început freamătul general, pentru că urma, de la 9 pm, în Hala Hydromatic, spectacolul celor de la Ultima Vez. Ce pot spune? Am fost privilegiat de-a lungul timpului să văd nişte spectacole care nu o să mi se şteargă uşor din minte. Acesta e unul dintre ele. Există şi o variantă filmată (disponibilă aici: https://www.youtube.com/watch?v=rFKIGxg9tfs), după cum există pe youtube şi coloana sonoră integrală (https://www.youtube.com/watch?v=6Go5nPn3RoU), aşa încât resursele sunt la îndemână, pentru cine doreşte. Filmul e aproximativ cu o oră mai scurt decât spectacolul şi îl concentrează cumva, dar fără a-i face o defavoare. Cu alte cuvinte, odată ce ai văzut filmul, abia aştepţi să vezi spectacolul, iar după ce ai văzut spectacolul îţi dai seama că abia în momentul ăla ai trăit experienţa completă, prin urmare, ceea ce îţi rămâne de făcut e să îţi pui căştile în urechi şi să asculţi muzica lui David Byrne, compusă special pentru această producţie. Personal, cred că, de la 2 al lui Dimitris Papaioannou încoace, In Spite of Wishing and Wanting e unul din cele mai complete şi mai "rotunde" spectacole despre masculinitate, concentrată aici în tărâmul incert dintre vis şi spaimă şi conturată printr-o combinaţie de teamă, violenţă, dorinţă de supunere şi aspiraţia spre libertatea totală. Ce cuvinte mari, nu-i aşa? Adevărul e că după un spectacol precum acesta de faţă îţi tot vine să vorbeşti şi să nu te mai opreşti.
Dar eu am să mă opresc, însă nu înainte de a menţiona cum mi-a sărit în ochi o diferenţă majoră în ultima seară din Eurothalia, şi anume: cei de la Ultima Vez intercalează între numerele de dans scurte monoloage care servesc ca pretext şi pregătesc ce urmează şi fac eforturi evidente de a le livra publicului într-un mod cât mai credibil cu putinţă. Efortul se vede, dar, în acest context, el funcţionează ca un plus pe care dansatorul îl aduce unui spectacol în care dansul, nu textul, este zona sa de confort. Ieşirea din zona respectivă amplifică efectul pe care îl are dansul (executat cu un profesionalism desăvârşit) asupra privitorului. Mai mult, fiecare dintre ei îşi asumă acest efort. Asta spre deosebire de spectacolul anterior al serii, în care totul porneşte dintr-o dorinţă de a demonstra, cu convingere şi uneori cu o atitudine semi-mesianică, că o metodă patentată funcţionează în orice condiţii. Iar aici intervine diferenţa majoră.
PS. Închei cu o completare: acum două zile, stând de vorbă cu Andreea Andrei, am pomenit şi faptul că e păcat că unele spectacole nu au şi discuţii cu publicul după ele, în special (sau măcar) cele care vin cu estetici noi, îndrăzneţe, radicale, care ridică probleme arzătoare ale prezentului. Şi asta pentru că uneori ovaţiile de la final par a nu fi suficiente. Am înţeles că deocamdată nu e posibil din punct de vedere logistic, dar că gândul nu e de ieri, de azi, ci de o bună bucată de vreme. Văzând cum stau lucrurile la Eurothalia, sunt convins că în curând vom sta de vorbă după spectacole. Abia aştept.