Un spectacol de o ingenuitate provocatoare - Aşteptându-l pe Godot

Pendulând insistent şi cu real succes între Eugen Ionescu şi Samuel Beckett, într-o zonă a dramaturgiei atribuite mai mult sau mai puţin convingător "absurdului", regizorul Tompa Gabor ne-a oferit câteva dovezi peremptorii ale profesionalismului demersurilor sale inspirate din opera acestor autori exponenţiali ai teatrului din cea de-a doua jumătate a secolului trecut.

Iar dacă, pe scena Festivalului internaţional de teatru de la Sibiu, din 2004, am avut privilegiul întâlnirii cu un spectacol antologic după Noul locatar, de Eugen Ionescu, realizat împreună cu o excepţională trupă din Newcastle, iată că, de curând, acelaşi regizor ne-a dat încă o imagine pregnantă a virtuţilor scrisului beckettian, prin Aşteptându-l pe Godot, piesă montată la Teatrul "Tamási Aron" din Sfântu Gheorghe, după ce ea văzuse lumina rampei într-o montare asemănătoare, la Belfast (Irlanda), datorată valorosului director de scenă ce conduce destinele Teatrului Maghiar din Cluj.

Individualitatea şi spectaculozitatea recentei lecturi scenice cu Aşteptându-l pe Godot îşi află în bună parte sorgintea într-o capacitate remarcabilă de esenţializare a discursului, în preocuparea de a contura "motivaţia" atitudinii şi a reacţiilor personajelor sub semnul unui "absurd" dedus şi nu indus, ori în evitarea clişeelor sofisticate şi ostentative ivite adeseori în impactul cu această dramaturgie. Dimpotrivă! Spectacolul străluceşte prin coerenţă şi profunzime, printr-o simplitate vecină cu ingenuitatea, în derularea dialogului dintre Vladimir şi Estragon, ce trece cu uşurinţă rampa, când amuzant, când stupefiant, mai întotdeauna purtător de interogaţii cu privire la condiţia omului şi la temeinicia spaimelor, premoniţiilor şi a solitudinii sale.

Pe scena de un alb-cenuşiu, post-catastrofic, aflăm zeci şi sute de pantofi de toate felurile, conturul scheletic al copacului ce va refuza rolul de spânzurătoare şi un imens ecran de televizor, în cadrul căruia se va ivi chipul copilului, misteriosul mesager al invizibilului Godot. Aşteptarea acestuia este punctată de o succesiune de ipostaze comice sau groteşti, când gingaşe, când violente, până la apariţia bizarului tandem Pozzo-Lucky, cu tot caruselul ciudăţeniilor şi al automatismelor grăbite să le provoace protagoniştilor nedumerirea şi stupefacţia. De ce se chinuie Lucky să execute cu o halucinantă precizie comenzile lovite de stupiditate ale lui Pozzo, fără să-şi lase jos bagajele? Întrebările circulă de la un personaj la altul şi îşi sporesc misterul prin nevolnicele explicaţii ale stăpânului, după care locul nedumeririlor va fi luat de sentimentul disconfortului, al crispării şi al aprehensiunii în faţa furibundului monolog al servitorului care "gândeşte" cu voce tare.

Acest spectacol despre singurătate şi alienare, despre o criză nu numai a comunicării, ci şi a oricăror repere de normalitate socială, împreună cu sentimentul ingenuităţii aneantizate, îşi defineşte meritele atât prin viziunea regizorală, cât şi prin evoluţiile actoriceşti cu valoare de recital, demne de cartea de vizită unanim respectată a acestei trupe formate la şcoala marilor exigenţe şi ambiţii profesionale de către valorosul om de teatru Bocsardi László. I-am remarcat pe Hilda Péter (actriţă care s-a impus anterior prin creaţiile din Romeo şi Julieta, Omul cel bun din Sâciuan şi Othello), interpreta personajului Lucky, admirabilă prin expresivitatea mimicii şi a plasticităţii corporale ori prin mişcările halucinante şi prin rostirea debordantă a monologului celui care "gândeşte", Loránd Vata (Vladimir) şi Tibor Pálffy (Estragon), excelenţi deopotrivă în ipostazele de personaje active şi reactive, "completându-se" cu o pilduitoare empatie şi nedezminţit aplomb (aşa cum ne-au obişnuit cei doi în neuitate performanţe girate de Bocsardi László, ca în recentul Othello) şi Levente Nemes (Pozzo), ciudatul "stăpân" în egală măsură cinic şi neajutorat, "actor" şi "spectator" în acest joc al vieţii mai degrabă mimate şi al "evenimentelor" lipsite de substanţă. Fără îndoială, este un spectacol de o remarcabilă forţă intelectuală şi emoţională, poate cel mai valoros dintre cele realizate de regizor în ţară, în ultima vreme, şi cred că el îşi va face loc pe afişul unor festivaluri. Mai mult sau mai puţin edificatoare, acestea reprezintă deocamdată cea mai bună şansă pentru ca publicul larg să poată avea acces la autenticele evenimente din viaţa teatrului nostru.