Cine n-are Godot să-şi facă (analiză fără pretenţii de a fi contrastivă) - Aşteptându-l pe Godot

În cadrul zilelor comemorative György Harag şi anului Beckett, dramaturgul a fost omagiat de către Teatrul Maghiar prin două spectacole diferite ca abordare, două montări diferite ale piesei Aşteptându-l pe Godot, text clasicizat de ceva vreme şi foarte des montat în ultimii şaptesprezece ani. Pe un asemenea fundal angoasant, sarcina regizorului devine un grad mai ingrată, aici înţelegând regia în sensul intervenţiei de sine stătătoare (opusă punerii în scenă pur şi simplu), după accepţia pe care o primeşte termenul în spaţiul european.

Tompa Gábor a construit un spectacol în cheie de musical, în care personajele principale au o alură clovnească, perfect aplicabilă şi justificată dacă ne gândim la suma semnificaţiilor atribuite figurii clovnului. Interpretarea exploatează la maximum gestica şi mimica, precum şi gaguri specifice cuplului comic (à la Stan şi Bran). Lucky apare ca exponent al animalismului, undeva la limita umanului; delirul verbal căruia i se abandonează, transa coregrafică sunt semne ale pervertirii cognitive, ale iraţionalităţii. Atmosfera generală produce impresia alunecării spre dezumanizare: esenţa umanului este alterată atât în postura sclavului, cât şi in cea a stăpânului (Tompa Gábor joacă un Pozzo vulnerabil, nesigur, lezat chiar şi în şi tocmai datorită poziţiei sale), ierarhiile sunt dizolvate. Umanul este prezent mai degrabă în clovnescul cuplului comic, ale cărui gaguri sunt în fond gesturi defensive, tentative de a conserva gestual esenţa relaţiilor, profanate de mecanismele disfuncţionale ale limbajului.

Spaţiul scenic încărcat de pantofi albi este unul al claustrării; comunicarea cu mesagerul este intermediată de un ecran, iar intrările / ieşirile din scenă sunt substituibile în acest spaţiu al atemporalităţii damnate. Tragismul inerent condiţiei personajelor este potenţat de analogia cu clovnii, figuri care îşi păstrează autenticitatea pentru un destinatar absent, căutându-şi confirmarea în celălalt.

Dacă Tompa preferă să urmeze îndeaproape, interpolând o structură de musical şi integrând subtile gaguri, hermeneutica uzitată şi consacrată, Purcăreteîşi ia libertatea de a folosi textul dramatic ca pretext pentru o abordare făţiş postmodernă, de dezvăluire a înscenării care e orice re-creare spectaculară.

Scenografia, semnată de regizor, desenează o lume subterană în sensul literal: copacul este suspendat de schele, cu rădăcinile la vedere. Schele metalice formează scheletul spaţiului de joc compact, imortalizat într-un moment de încremenire rece a [de]construirii. Artificiul cel mai...manifest este aducerea pe scenă a sufleurului, a cărui masă este folosită efectiv ca suport pentru acţiunea scenică. Problematica textuală este pusă în abis, privită dintr-o dimensiune care nu o reneagă, ci o supune unei disecţii condescendente.

Momentul de climax e constituit de "dezvăluirea" concertului interpretat de muzicieni costumaţi în iepuraşi roz, desfăşurat într-o dimensiune exterioară spaţiului de joc; drama metafizică este deci deplasată de la acţiunea propriu-zisă la posibila ei relaţionare cu un mecanism superior ca relevanţa, ordonator. Spaţiul este concentric sau stratificat de n ori, drama primordială fiind aptă de a fi avansată în alte dimensiuni, cu modificările de rigoare ale privirii spectatorului. Produs exportabil, ea forţează interogarea condiţiei de voyeurist a publicului. Spectacolul scenic este o felie a spectacolului multiplicat, a marii înscenări. Calitatea / sinceritatea protagoniştilor în acţiunea de a performa este un aspect ridicat de acest anti-Godot, o dată cu sprânceana privitorului pus in gardă. Substanţa absurdului beckettian este subsumată unei puneri in scenă foarte personalizate: spectacol de deconstruire a absurdului existenţial, privit cu detaşare şi ironie.

Producţia lui Tompa integrează organic propunerea lui Beckett, în timp Godot-ul lui Purcărete o devalidează programatic, forţând-o să corespundă unei viziuni demistificatoare, într-un sens care trece dincolo de structura piesei. În contextul absurdului, se poate face teatru în fel şi chip. Aviz amatorilor.