Promovat ca "cel de-al doilea spectacol despre migraţie din cadrul platformei de teatru GO WEST", despre Bun de export anunţurile promo mai spun că "aduce în discuţie fenomenul de brain drain (exodul creierelor) dinspre Est către Vest".
Se poate, desigur, ca acesta să fi fost gândul cu care Tocilescu să fi pornit la drum sau să fi fost rugat să plece la drum de către platforma Go West, cea care a avut ideea piesei. De la gândul iniţial, însă, şi până la premiera de la POINT, e, din fericire, cale lungă. Aşa că, în loc să ne pomenim cu un spectacol care să ilustreze o idee, ne pomenim cu un spectacol care aşază reflectoarele pe un om. Cu toate beneficiile care decurg de aici.
Omul e Tocilescu. Alex. Publicitarul. Scriitorul. Posesorul de pisici şi de Simona Ionescu. Reîntorsul în ţara din care plecase pe la 8 ani. Alături de mama sa. Şi de tatăl său. Tocilescu. Alexandru. Regizorul. Posesorul de amulete, de inele, de superstiţii şi de oarece geniu. Fiul unui alt, desigur, Tocilescu, din familie bună şi dintr-un acelaşi bloc bucureştean (zona Felix-Cuza) în care locuieşte şi Tocilescul în chestiunea acestui text. Bloc al cărui preşedinte devine. Pentru a-l renova. Pentru a nu-l lăsa să cadă la aşteptatul cutremur. Pentru a-l salva de la "nu e treabă mea, domnule, ce treabă am io, io am munca mea, familia mea, necazurile mele, ce treabă am io cu blocul în care stau / strada pe care parchez / oraşul în care locuiesc?".
Tocilescul din piesă, delicios jucat de Constantin Dogioiu (care alături de Crina Ene, Silvana Negruţiu şi Alexandru Zob formează o distribuţie impecabilă, capabilă să ducă ritmul just-ultrahaios-atroce impus de Catinca Drăgănescu), deviază binişor de la biografia dramaturgului, devenind atât primar, cât şi dictator de bloc. Cu ce rezultate, e uşor de intuit. Mai ales pentru cei care frecventează literatura sfumoristică a autorului, de găsit în analele editurii Polirom.
Mai greu de intuit e ce se găseşte prin cordul unui cetăţean mioritic care se încăpăţânează să încerce să trăiască dincolo de lehamite şi de stereotipuri. Fără porniri eroice, fără suspiciuni de geniu, bifând o lungă serie de erori, laşităţi şi dovezi de imaturitate. Plus oarece burtă, multă chelie şi hiper-timiditate. Ar fi un anti-erou perfect dacă n-ar fi pornirea asta tâmpă care l-a cuprins de-o vreme: a renunţat să mai renunţe.
Adevărul e că Tocilescu e un bou. Un bou care îşi dă demisia dintr-un job comod-burghez în Frankfurt. Un bou care fuge din New York-ul la care bălim cu toţii. Cu tot cu poloneza asociată. Un bou care nu se prinde nici când gagica e în limbă după el. Un bou care visează la prietenii care durează o viaţă, la blocuri care bat secolul, la vecini care îşi ordonează priorităţile, la un oraş luat în primire de oameni care nu vor să-l lase să moară.
Un bou care îşi caută un fel de drum, care se rătăceşte de nici nu mai ştie câte ori, care se dă tot cu capul de toţi pereţii posibili şi imaginari (mai ales), dar pe care îl simţi atât de aproape, încât realizezi destul de rapid că, de fapt, boul eşti (şi) tu, că în tot ce se întâmplă pe scenă e o halcă teribil de mare din propria ta derută, din propriile tale visuri, din propriile tale speranţe, aşa cum, pe vremuri, înţelegeai că în nenea Spirache ăla moale, prăfuit, încăpăţânat şi 'otz din Titanic Vals e o bucată din năzuinţele fiecărui om către micul său paradis imposibil.
Mă, Tocilescule, mă! Tu eşti bun în oraşul asta, în ţara ăsta, în momentul asta mult mai tare decât îţi închipui, mă! Şi eu îţi zic toate astea, deşi nici măcar soacră nu-ţi sunt!