Cu scârbă, cu frică, cu disperare. Punct şi de la capăt - Coriolanus

Că Shakespeare scria, acum aproape jumătate de mileniu, o piesă cum este Coriolanus, nu e de mirare. Radarul său genial descoperise, în cazul generalului roman Gaius Marcius Coriolanus un erou (ca să zicem aşa) mai etern decât chiar Cetatea eternă. Ajunge să mai adăugăm anii scurşi de la momentul existenţei terestre a acestuia şi vedem că se fac aproape 25 de secole. Deci, nu mai e un "accident al istoriei", o "afacere conjuncturală" sau - cu atât mai puţin - un erou plăsmuit. Nu, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! Este o poveste (că, de n-ar fi, nu s-ar povesti) încrustată în ADN-ul umanităţii; cum s-ar spune... veche, de când lumea şi pământul. De constatat, de strigat, de disperat. Lumea asta există, pământul continuă să se învârtă, iar oamenii - să se comporte la fel de previzibil, de stupid (adesea) şi de îndărătnic (cel mai adesea). Vina lui Coriolan? A lui Shakespeare? Să fim serioşi...

Serios (până la disperare) este şi Alexandru Darie, atunci când se apucă să urce pe scenă o asemenea tragedie. Mai corect spus, el coboară în arenă, pune acolo şi disecă totul: vremurile (cu vicisitudinile lor), oamenii (cu limitele lor), erorile (cu benignitatea lor). O arenă atroce (de la Colosseum citire), găzduind şi nimicind - printr-un mecanism pus, cel mai comod, pe seama fatalităţii - cam tot ce mişcă. Roma Antică, din care ne fălim că descindem şi noi, printre alţii, devenea la Shakespeare, nu doar o emblemă, ci mai mult: o matrice. Sau, poate, un blestem? Căci oamenii... sunt cum sunt. Politica, aşa cum se face, desface şi reface ea - ce să mai vorbim? Un mecanism implacabil pare a se fi înstăpânit peste umanitate, strivind ciclic încercările de emancipare sau de dobândire a normalităţii, devorând, atroce şi feroce, cam tot ceea ce e bun şi ar trebui să dăinuiască în omul social: luciditatea, onoarea, simţul alterităţii şi al măsurii... principiile sine qua non ale traiului în comun. Eroul Coriolan îşi poartă (ca pe o armă mortală) luciditatea: el simte, înţelege şi ştie ce înseamnă gloatele; le dispreţuieşte, pe bună dreptate, spiritul gregar, primitivismul, laşitatea şi alte câteva "mici" trăsături complementare: lăcomia, instinctul de haită, inerţia, inconsecvenţa. Ceea ce îi lipseşte acestui erou cu adevărat tragic este - s-ar zice azi -o anumită flexibilitate, zisă şi diplomaţie sau, de la Trahanache citire, "machiaverlâc" (că oportunism sună urât). Îi repugnă prefăcătoria, ca formă asumată a minciunii şi nu dă doi bani pe aşa-zisa abilitate ipocrit-linguşitoare a politicienilor. Cum, mai grav, găsim în structura sa intimă lipsa oricărei compasiuni faţă de suferinţa individuală. Necesitatea - pe care o recunoaşte şi o proclamă ca atare - devine argumentul în sine al demersurilor sale. Trebuie? Se rezolvă! Cu orice risc. Este ceea ce încearcă să-l facă să priceapă cele două femei: mama Volumnia şi soţia Virgilia. Dar, cum orice are un preţ pe lumea asta, reformarea interioară (slăbiciunea?) generalului îl duce la pierzanie. Poporul gudurător şi neîndurător, interesat şi inconsecvent (adică exact aşa cum îl diagnosticase el) se răsuceşte, perfid, refuză să-l voteze Consul şi îl lasă descoperit mortal. Aliaţii volsci, pe care i-a înşelat de dragul unei milostivenii dovedită fără obiect, îl consideră un trădător; ce poate urma,deci, în afara dezonoarei şi a morţii? Sublim în măreţia sa, dar vulnerabil prin sentimente şi principii înalte, dar inadecvate, generalul ajunge să demonstreze, prin propriul sfârşit, nimicnicia vieţii pământeşti. Superbă metafora nisipului răsfirat de el în vânt, ca semn al deşertăciunii. În fond, ceea ce-l duce pe Coriolan la eşec avea să apară undeva, la marginile Imperiului, cinci sute de ani după el: creştinismul.

Da... dar acum, după încă două mii de ani de când ştim ce înseamnă şi cum se ajunge la mântuirea divină, oamenii continuă, cu înverşunare, să se comporte ca în vremea ateului Coriolan! Roata istoriei pare a se învârti în gol, călcând mereu şi mereu prin aceleaşi gropi. Este tocmai mesajul lui Darie, pe care ni-l aruncă în cap - cu groază, cu frică şi cu shakespeariana exasperare: nu ne mai potolim... o luăm iar... şi iar, de la acelaşi capăt... şi ajungem, invariabil, în aceeaşi fundătură a eşecului. Montarea lui, edificată pe decorurile arhitectului Octavian Neculai, introduce spectatorii exact în acest "fund de sac" al istoriei, unde nu se trăieşte, ci doar se vieţuieşte, într-o continuă şi năucă agitaţie. Gradenele metalice în formă de amfiteatru creează publicului impresia că, la urma urmei, el - spectatorul - ar putea privi de sus lucrurile care se agită, se contorsionează şi se bulucesc acolo, sub el şi sub ochii săi. Eroare! Nisipul vânzolit de picioarele unei figuraţii / masse agitate şi năuce năpădeşte tot spaţiul; cu praf, cu zgomot, cu inerţie şi cu furie; cu disperare ori încântare, cu violenţă orbire. Spectacolul emană, de la început până la sfârşit, senzaţia captivităţii într-un univers fără ieşire: agitat, ostil şi agresiv. Nimeni nu scapă. Deşertăciunea rămâne singura multilateral dezvoltată. Istoria, ca un mecanism monstruos şi implacabil, ne striveşte, orice am face şi oricât am crede că ne putem strecura şi scăpa pe cont propriu. Dilema între a fi membru al gloatei (cu tot ce presupune asta) ori a i te împotrivi, cu argumentul individualităţii, al inteligenţei şi, eventual, al unei moralităţi superioare înseamnă, în realitate, doar o prăpastie ale cărei maluri creează numai iluzia alternativei. Omul social este condamnat să se supună - cel mai adesea, forţei; fie că este de provenienţă colectivă, fie că emană de la vreun "iluminat" vremelnic, dar malefic în impostura lui. De aici crizele, războaiele, impostura, ipocrizia şi violenţa drapate mincinos în mantia binelui "celor mulţi"; şi proşti...

Citeam, într-un interviu oferit de Alexandru Darie, că a simţit nevoia - montând acest spectacol - să scoată din el frica, groaza spre care-l împinge luciditatea. Şi sub acest aspect, cred că ne aflăm în faţa unei depline izbânzi artistice. Spre lauda (dar şi norocul său), regizorul a avut la dispoziţie toate resursele necesare spre a produce un atare avertisment cumplit: spaţiu şi buget (de timp şi de bani), pe măsură; vremuri încă favorabile (la limită!) unui asemenea demers. Şi, mai presus de toate, o echipă actoricească aptă să-l înţeleagă, să-l creadă şi să-l urmeze la parametri absoluţi. Întâlnirea lui Şerban Pavlu cu personajul Coriolanus poate însemna, cred eu, un moment nu doar fast, dar mai ales definitoriu pentru cariera unui actor ce face, astfel, saltul de la condiţia de vedetă la aceea de imens profesionist - căci deja avem o inflaţie de monştri zişi sacri. De acum, depinde numai de el (ştiu, e foarte greu, în aceste vremuri...) să-şi păstreze rangul la care a ajuns după această formidabilă performanţă. Din scaunul cu rotile, de unde emană, timp de patru ore şi jumătate, luciditatea şi sarcasmul lui Menenius Agrippa, Radu Amzulescu pare a fi ţăruşul întemeietor al acestei reprezentaţii, sprijinind şi reflectând sensurile incendiare, concentrând în privirea şi replicile emblematice toată tensiunea acumulată în jurul său, de acel iureş nebunesc ce alcătuieşte lumea cetăţii.

Prestaţia Ioanei Macaria îi conferă consulului Cominius o condiţie inedită, prin farmecul pervers al transvestitului - o glumă (sau, poate mai mult de-atât) prin care regizorul aduce năravurile timpurilor la un numitor comun, semn că nimic nu-i nou sub soare.

Pour la bonne bouche - Camelia Maxim, în rolul extrem de dificil al Volumniei, aduce glasul limpezimii, al iubirii şi milei omeneşti, atât de necesar (dar, paradoxal, şi de inutil) în acest vălmăşag de violenţă şi incriminări, de adevăruri tăioase, dar ireductibile în care... numai mamă să nu fii! Actriţa o face cu o forţă impresionantă, în care duioşia se potenţează prin patetism, iar luciditatea - prin intuiţie şi inteligenţă.