Regizori la microscop

În teatrul românesc, numeri pe degetele de la o mînă regizorii cu identitate stilistică. În general, regizorul e vocea exterioară a unui text, cel care pune pe scenă cuvinte şi corpuri. Ce, de ce, cum se comunică teatral nu pare să-i preocupe fundamental decît pe foarte puţini. Crearea unui spectacol în funcţie de parametri exteriori care se modifică permanent devine pentru mulţi lipsită de importanţă. Tot aşa cum capacitatea de a surprinde inteligent şi neartificial rămîne principala problemă de abordare intimă a unei formule dramatice. Regizorul ar trebui să fie, pînă la urmă, un stimulent al imaginarului textului şi al imaginaţiei spectatorului, un puls interogativ, şi nu unul simplist afirmativ.

Un festival structurat ca o sumă de creaţii regizorale, de mărci distincte ale prezenţei regizorilor, presupune o plajă de spectacole unde conceptul regizoral să fie în prim-plan. În România însă, există extrem de puţine spectacole în care o gîndire regizorală articulată şi patentul celui care nu doar asamblează spectacolul, ci îi dă şi un conţinut de direcţie să fie vizibile. Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru poate fi trecută la capitolul certificat de garanţie dat de cei, în cea mai mare parte, deja consacraţi. De regizori care au un capital de imagine greu de contestat pentru simplul motiv că sînt deja nume-brand. E mult mai simplu şi mai puţin riscant să optezi pentru establishment. Naţional devine în acest context sinonim cu înregistrat, cunoscut, apreciat, asimilat, intrat într-un sistem care marşează pe ce îi este mai la îndemînă, şi anume pe datele cunoscute.


Şi pentru că regizorul a fost amprenta festivalului, să-l radiografiem în zigzag

În caietul-program, Mihai Măniuţiu afirmă referitor la Woyzeck, spectacol regizat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj: „Woyzeck e un spectacol pentru aceia dintre noi care îşi simt în mod acut fragilitatea în faţa lumii, a destinului şi a semenilor, dar care ştiu că tocmai această fragilitate poate fi calea de acces spre o trăire mai autentică şi mai intensă a vieţii, fie şi cu preţul suferinţei şi al durerii...". Numai că fragilitatea şi trăirile sînt ca nişte copii xerox sau ca nişte discuri zgîriate, care reiau obsesiv aceeaşi melodie.

Din păcate, lectura pe care Măniuţiu o aplică structurii fragmentare a textului, cu atît mai incitantă pentru un regizor cu cît acesta trebuie să-i refacă legăturile subterane, e una reductivă şi redundantă. Mult prea univocă şi închisă, pentru că anulează hăul pe care Woyzeck îl conţine, vertijul şi destrămarea în trepte a personajului, plasa în care se zbate abulic. Woyzeck e o natură schizoidă, nu doar o păpuşă automată, un mecanism care se mişcă robotic. Universul lui este unul extrem de alambicat şi de subtil, ca o canava în mişcare. Mihai Măniuţiu rămîne doar la nivelul explicit al textului, la cazul Woyzeck, fără să sondeze rupturile de adîncime ale acestui anti-erou dilematic.

Se pierde intensitatea turbulentă a relaţiei dintre Woyzeck şi Marie, care devine un schimb marionetic de replici şi mişcări, o gimnastică de încălzire, un fel de flotare la dublu.

Extrem de coerent cu ceea ce îşi propune, Măniuţiu tranşează totuşi mult prea brutal scenariul dramatic şi îl traduce scenic într-o singură cheie. Un strat secund al textului, care ţine de poeticitatea lui ambiguă, rămîne nefiltrat.

O viziune concentrată a unui text clasic, de astă dată însă susţinută printr-o idee regizorală argumentată, propune Tompa Gábor în Medeea - Circles, spectacol realizat la Teatrul Municipal din Novi Sad. Tragedia răzbunării vinovate e văzută de Tompa ca un ecou mutilat şi prelungit, care e deopotrivă ritm şi tensiune perfect gradate.

Spectacolul lui Tompa e un flash acustic şi corporal. Sînt păstrate doar cîteva cuvinte esenţiale pentru evoluţia tragediei, restul fiind un şuvoi de sunete etajate. Un ring în care fiecare cerc trasat cu creta e o coardă vocală a morţii. Pentru Medeea, regizorul stabileşte un sistem fonetic teatral.