Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru 2005

Notaţii din Festival


Teatrul Azi, ianuarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Transcriu notaţii, la cald, din timpul festivalului. Din punctul meu de vedere, selecţia Marinei Constantinescu şi ideea ei de a centra totul pe figura regizorului au fost, cu o excepţie, Felix Alexa, despre care am mai scris, excelente: chiar dacă unele spectacole nu m-au încîntat, tot ce am văzut mi-a dat de gîndit, a fost interesant. Am mers, cu o excepţie, numai la spectacolele nebucureştene ("provincia" sună urît şi, oricum, nu mai e clar unde e centrul teatral). Dar n-am reuşit să văd tot.

Există ceva comun aproape tuturor spectacolelor nebucureştene: se joacă pe scenă (iar, dintre cele locale, Nu se ştie cum, la Nottara, într-o săliţă de buzunar). Înţeleg deprimarea pe care o poate produce o sală uriaşă, ca a teatrelor mari din Timişoara sau Braşov sau Cluj, pe jumătate goală, sau că, dacă s-ar umple, spectacolul ar fi văzut de toată lumea iubitoare de teatru din oraş în numai cîteva reprezentaţii. Înţeleg şi dorinţa regizorilor de a aduce publicul aproape de actori. Şi totuşi nu mă convinge întotdeauna: îmi răpeşte din iluzie, îmi arată riduri pe care aş prefera să nu le văd, imperfecţiunile costumului, materialul ieftin din care e făcută o uniformă ce se vrea strălucitoare. Aş prefera să stau în fotoliu şi să asist la ceea ce, oricum, tot convenţie şi iluzie este. Spotul muzical al festivalului, "viens voir les comédiens, voir les musiciens" vorbea şi despre "lever du rideau". Cred că doar la spectacolele lui Liviu Ciulei s-a ridicat cortina.

Sageata 1. Woyzeck -ul lui Măniuţiu. Copleşitor. Un expresionism dus pînă aproape de ultimele consecinţe (marionete urîte coboară din tavan, decor minimal, costume aşişderea, uniforme pentru toată lumea, gesturi mecanice, coregrafie impecabilă a Vavei Ştefănescu, priviri hăituite, imobile) textul redus şi esenţializat, dar fără a-l trăda o iotă, cel puţin aşa cum l-am înţeles eu cînd l-am citit. E o tensiune uriaşă care se tot acumulează visceral, creşte pînă la paroxism. Actori uluitori, cu feţe împietrite ca de marionete, un Bogdan Zsolt fabulos, bine secondat de Dimeny Aron într-un Andres veşnic debusolat. Foarte buni şi Hathazi Andras în rolul Nebunului, cu rîsul lui rînjit şi privirea mereu pierdută, speriată, cu mersul "făcut". Kezdi Imola, o Marie care poate fi şi înger şi curvă, cuplul Bacs Miklos - Biro Jozsef, Căpitanul şi Medicul, nişte imbecili infatuaţi, de la vorbă la ţinută, mers milităros, pentru care violenţa e pur şi simplu naturală. E o trupă formidabilă la Naţionalul maghiar din Cluj şi actorilor parcă le iese tot ce fac. Aici şi costumele, scenografia, luminile, toate se leagă şi merg în aceeaşi direcţie. Kantor. Violenţa tăioasă, implicită, arătată în toată hidoşenia ei, a relaţiilor dintre oameni. Poate există unele lungimi (a doua scenă cu aparatele electrice mi s-a părut de prisos), poate că unii actori nu-şi pot duce masca pînă la capăt; s-a simţit şi diferenţa între dimensiunea spaţiului de acasă, mai mic, şi cel de la Naţionalul bucureştean. Cum trebuie să arate spectacolul ăsta pe scena pentru care a fost gîndit! Dar în totul, un spectacol excepţional, din acelea la care, la sfîrşit, ţi-e greu să aplauzi, să ieşi din starea în care te-a adus.

Sageata 2. Medeea lui Tompa. Rateu mare, din păcate. Dar cădere din înalt. A încercat să se întoarcă la rădăcinile teatrului european. A esenţializat atît de mult, că n-a mai rămas nimic. Decît muzica. "Un spectacol construit pornind de la muzică", exulta, după, domnul Herţea entuziasmat. De acord cu domnia sa, dar atît. Chiar dacă intenţia lui Tompa e clară şi, posibil, bună, actorii sînt incapabili să transmită vreo trăire, sînt neantrenaţi, onomatopeele pe care le emit atît rămîn: simple onomatopee, repetate destul de monoton. Or, dacă vorbe nu sînt, dacă mişcarea e, şi ea, redusă la gesturi simbolice, hieratice, într-un perimetru minuscul, iar actorii nu reuşesc să vibreze şi să transmită în sală tensiunea aceea conţinută care ar fi trebuit să se tot adune şi la un moment dat să irumpă, ce mai rămîne? Singurii mai expresivi erau cei din cor, pentru că erau mascaţi. Trebuie cu totul alt fel de actori pentru un asemenea proiect. Aşa stînd lucrurile, muzica, mişcarea, scenografia devin simple condimente care nu reuşesc să transforme gustul unei cărni prea fade.

Sageata 3. Casa de pe graniţă. Alt fel de Tompa. Şi nu tocmai, pentru că şi aici muzica şi mişcarea sînt esenţiale. Bună lectură a lui Mrozek, autor greu de jucat, mai uşor de citit (de ce el a devenit cunoscut şi Dolfi Solomon nu? Mare ghinion a avut Dolfi). Scenografie funcţională, soluţii frumoase. Jocul actorilor, marionete în mîna "istoriei" care valsează nepăsătoare peste oameni, sugestia de film mut (întărită de finalul proiectat pe ecran), privirile hăituite care nu pricep ce se petrece, totul mi s-a părut potrivit cu textul. Într-un fel, am avut impresia că Tompa continuă, cu ambele spectacole văzute, ceea ce a început cu Gîndacii. Un teatru de expresie mai mult corporală şi în special muzicală. Dar parcă alunecă uşor în facil şi urmăreşte să prindă sala. Ceea ce şi reuşeşte, doar îşi ştie perfect meseria. Da, îşi ştie perfect meseria, poate ar fi timpul s-o mai uite. Şi Gîndacii şi Casa îmi dau senzaţia de neterminat. Altfel, desigur, am văzut un spectacol frumos, servit bine de actori.

Sageata 4. Cymbeline. Hausvater sută la sută. Tentaţia comparaţiei cu spectacolul lui Bocsardi eşuează: sînt atît de diferite, încît nu se pot compara. La Hausvater, o trupă de actori porneşte să joace Cymbeline, joacă, apoi, la sfîrşit, leapădă costumele şi pleacă "nach Illirien", să joace Noaptea probabil. Text decupat inteligent, redus la puterea de absorbţie bănuită a spectatorului de azi, muzică foarte frumoasă non-stop, un spectacol cu ritm infernal care sleieşte actorii. Dar care ţine, n-are burţi şi păstrează tensiunea la acelaşi nivel aproape tot spectacolul. Ceea ce nu e neapărat ideal, spectacolul nu creşte. O lectură în cheie cam violentă, de la joc la culori, dar nu nemotivată, a textului, dacă ne gîndim la perioada în care se petrece povestea. Mai ales în prima jumătate de oră, parcă priveam Nibelungii lui Wagner. Toate personajele sînt chinuite, hăituite, nimeni nu-şi găseşte pacea, nici chiar în scena finală, a împăcării, care tot tăioasă e. Violentă şi pasională e şi Imogena, o puştoaică şturlubatică aici, care, la început, mi s-a părut că sugerează chiar un triunghi cu Pisanio şi Posthumus, prieteni congeneri. Cîteva imagini foarte frumoase care trec repede ca o boare, de pildă scena Iachimo-Imogena dormind. Hausvater a găsit o soluţie foarte eficientă pentru înlănţuirea scenelor (oarecum apropiată de cea a lui Tompa de la Medeea), cu un maestru de ceremonii care le anunţă şi pune în mişcare actorii, devenind pe rînd regizor, Jupiter sau rege. Uluitor acest Georg Peetz, actor german, plin de expresivitate şi graţie. Ceea nu se prea poate spune despre toţi ceilalţi actori. Hausvater, bîntuit de demonii lui, are un program pe care încearcă să-l aplice cu orice trupă, dar n-are întotdeauna timp să-i antreneze (să-i formeze) pe toţi.

Sageata 5. Godot al lui Dabija. Pe scenă, fireşte. Pierdut în imensitatea sălii de la Operă, chiar alături de actori fiind, vorbele nu s-au auzit. Păcat de textul acela minunat. Actorii: Costache Babii mi s-a părut mai întotdeauna monocrom, aici nu mai puţin; lui Mircea Andreescu, rolul i se potriveşte şi face bine ceea ce face, dar parcă fără strălucire; replici mari, pe care le aştepţi, parcă se pierd, spuse egal, în rînd cu celelalte; dicţia amîndurora suferă. Marius Cordoş joacă parcă altceva decît primii doi, nu se leagă. Mihai Bica face un rol foarte bun, e minunat cînd gîndeşte! Imposibil, din păcate, să nu faci comparaţia cu spectacolul lui Esrig, cu Dinică, Moraru, Sticlaru (cum suna "gîndeşte, porcule" în gura lui!). Spectacolul a mai crescut după pauză. Scenografia lui Dragoş Buhagiar mi s-a părut foarte incitantă, spunînd uneori mai mult decît jocul: un copac secţionat străbătut de tuburi de sticlă prin care trece apă colorată sîngeriu şi verde timp de o jumătate de minut în vestita scenă "doar el e viu", detaliu care, din păcate, aproape se pierde; pe fiecare scaun (inclusiv lojele şi balconul), cîte un zmeu albastru de hîrtie, ca pentru a sugera pustiul lumii şi surzenia celor de lîngă noi, tristeţea (albastrul) şi neputinţa zborului şi a ridicării din ţărînă; plus un drum-pasarelă, uşor şerpuit, din trunchiuri de copac, deasupra culoarului central din sală, pe care intră cei doi vagabonzi şi trimisul lui Godot (Pozzo şi Lucky intră pe direcţie transversă, pe lăţimea scenei). Tot scenografia sugerează şi dimensiunea adînc religioasă a textului, direcţia Pozzo-Lucky fiind, pentru spectator, orizontala mundană, iar pasarela lui Vladimir şi Estragon, verticala.

Sageata 6. Trei surori. Ce bucurie că Alexandru Dabija face în sfîrşit Cehov! Spectacolul acesta, de factură aparent clasică, fără nici un pic de muzică şi cu decoruri reduse la un strict necesar foarte sugestiv, cu doar două costume pentru bărbaţi, civil şi militar, aduce mai multe lucruri noi. În primul rînd spaţiul de joc, un culoar destul de îngust între spectatorii care stau, fireşte, pe scenă. Apoi, multe replici se rostesc din culise, uneori nu e nici un actor pe scenă, spectatorii se privesc unii pe alţii. E o formulă care, cumpănită bine, se dovedeşte viabilă. Dar şi interpretarea textului are accente pe care nu le-am văzut în altă parte. Dabija cochetează cu textul, ia şi nu ia în serios personajele, scoate în evidenţă absurdul bovarismului lor (replica "La Moscova, la Moscova" e de fiecare dată rostită ca în bătaie de joc), dar ajunge şi la gravitate în scena finală. Maşa e aici o femeiuşcă pusă pe rele încă de la început: îl vede pe Verşinin şi se dă imediat la el, îl vrea, îl ia. Elena Popa face un rol excelent, e ambiguă, e încordată atît cît trebuie, evită bine melodrama, face evidentă deosebirea dintre ea, femeia, şi surorile ei. Şi Olga Oxanei Moravec e un pic diferită de ce ştiam, mereu în prag de criză de nervi, excesul de foliculină e vizibil, e şi ea gata să cedeze, doar să o fi vrut Verşinin. Irina Adei Simionică mi s-a părut în coordonatele ştiute, avîntată, curată, prostuţă şi bovarică. Foarte interesant şi Kulîghin al lui Adrian Ancuţa, nu doar tîmpit, ci şi libidinos, oricînd gata să mîngîie orice rotunjimi îi ies în cale. Rămîne tîmpit pînă la sfîrşit, nici în scena lui din urmă nu e tragic. Foarte bună Nadiana Sălăgean într-o Nataşă tot timpul debusolată, nu neapărat vulgară, dar nu mai puţin a naibii şi rea. Bun mi s-a părut şi Ioan Coman în Verşinin, la fel doctorul lui Nicolae Urs (care însă nu ştie să fie beat). O compoziţie frumoasă, de la rostire la mers, face Alexandru Pandele în Ferapont. Mai puţin în rol mi s-a părut Lucia Ştefănescu în Anfisa, parcă prea radioasă şi rostind ca o mare cucoană, nu ca o doică de la ţară. Cam monocord, înspre violent, şi uşor caricatural Andrei al lui Tudor Smoleanu. Am lăsat la urmă cuplul Solionîi-Tuzenbah pentru că, din cîte îmi amintesc eu, Mihai Calotă face, mai ales în primul act, cel mai bun Tuzenbah pe care l-am văzut. Joacă fără greş, atent cu fiecare nuanţă, introduce şi o vagă sugestie gay a personajului, are elanul şi sinceritatea păguboasă pe care mi le imaginam la lectură. Iar Karl Baker îi dă bine replica, relaţia funcţionează. Nu mai văzusem de multă vreme trupa de la Ploieşti, am avut o surpriză extrem de plăcută. Ce bine ar fi dacă Alexandru Dabija ar mai monta şi la Bucureşti textele mari, nu doar dramaturgia română interbelică.

Sageata 7. Scaunele lui Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand. Trei excelenţi actori într-un spectacol care trăieşte mai mult prin scenografia exuberantă. Am impresia că Frunză îşi cam repetă formula şi mizează prea mult pe spectaculosul scenografiei, pe muzică (dar care nu are, de fapt, rol, tot ilustraţie e, indiferent că e cîntată live) şi construieşte, ridică prea puţin. E drept, e un text infernal, dar tocmai asta-i provocarea. Aici, pînă să înceapă nebunia adusului scaunelor de o fantezie debordantă, sînt lungi minute în care nu se întîmplă chiar nimic. De menţionat doar relaţia ambiguă dintre parteneri, soţia-mamă şi soţul-fiu, făcută însă explicită de alegerea actorilor. "O istorie despre Marele Nimic, înţeles ca imposibilitate de recuperare a memoriei", spune regizorul în caietul festivalului. Minunat spus, dar parcă nu suficient de susţinut teatral.

Sageata 8. Tramvai. Cu Cristian Popescu am fost prieten încă din liceu. Îi ştiu poeziile, la facerea multora am fost şi martor, în diverse etape ale ei. Despre poezia lui au scris critici importanţi, nu are rost să glosez eu despre ea. Spectacolul făcut de Gavriil Pinte este unul de o neobişnuită frumuseţe, construit cu sinceritate şi cu mult adevăr. Gavriil Pinte a înţeles bine poezia lui Cristi, s-a pătruns de ea; probabil pentru că, asemenea poetului dispărut, are şi el o relaţie specială cu divinitatea şi cu moartea. Poezia aceasta, uşor dramatizabilă, confesivă, folosind un limbaj "obişnuit", pendulînd permanent între rugăciune şi blasfemie, între gravitate şi kitsch, gravitatea şi profunzimea tocmai din acumularea kitschului ieşind, poezia aceasta poate fi extrem de uşor stricată dacă-i urmăreşti doar firul aparent. Or, tocmai asta a intuit perfect Gavriil Pinte şi s-a apropiat cu sfială de un lucru gingaş pe care nu l-a spart. A combinat poeme cu texte edite şi inedite, cu fragmente de jurnal, şi a construit o tramă, un scenariu închegat şi viabil. A beneficiat şi de nişte actori entuziaşti (Silvia Codreanu făcuse înainte, de una singură, un foarte bun spectacol pe aceste poeme, la Theatrum Mundi) care spun minunat vorbele lui Cristi. Scenografia Roxanei Ionescu e unitară, sugestivă, poate un pic redundantă pentru că prea direct ilustrativă. Iar mutarea acelui spectacol, iniţial, radiofonic într-un tramvai 26 (cum azi nu mai există!) care duce nuntaşii de la nuntă direct la înmormîntare, în sunet de scripcă, l-a obligat pe regizor la nişte rezolvări ingenioase de decor şi mişcare: la urma urmei, nu e chiar un exerciţiu simplu să spui versuri mişcîndu-te pe culoarul îngust dintre scaune, in timp ce tramvaiul ia curba. Spectacolului din tramvai i se adaugă cel al străzii, al oamenilor care se opresc şi se uită nedumeriţi şi speriaţi. Mergeţi şi vedeţi Tramvaiul cît se mai plimbă! Ce păcat că Gavriil Pinte montează, în Bucureşti, numai la radio.

Sageata 9. Cum doriţi al lui Silviu Purcărete. După multă vreme, un spectacol de actori şi nu de trupă. Pentru mine, cel mai frumos spectacol văzut în ultimul timp. De o frumuseţe rafinată, senină, uşor decadentă, graţioasă şi puţin snoabă, pour les connaisseurs, parcă regizorul ar vrea să spună: "pe Shakespeare îl ştim, acum hai să v-arăt ce pot eu să fac din el". Aşa că textul e tratat ca o canava, din el rămîne o poveste coerentă, hazoasă şi scurtă. Actorii evoluează într-o lumină reţinută, caldă, cumva dansînd, pe muzica excepţională, cu parfum vechi şi ea, cîntată live la pian de Ion Butnaru, asta e senzaţia pe care am avut-o, într-un decor, nu clasic, dar cu piese clasice, mobilier vechi cu geamuri multe, lemn lăcuit din belşug (scenografia aparţine tot lui Purcărete); stau tot timpul pe scenă actorii, parcă dormind şi se trezesc atunci cînd au de făcut sau spus ceva. Iar pe scenă, se întîmplă în permanenţă ceva, actorii joacă mult, obiectele trăiesc, sînt folosite. Trouvaiurile lui Purcărete sînt delicioase, de la giulgiul negru în care se zbate la început neconsolata Olivia, la peretele-oglindă (ei, da!, s-a mai văzut; ei şi?) pe care tot ea evoluează ca într-un număr de circ, la frigiderul din care iese beţivanul de sir Andrew, la dulapurile cu geam pe uşile cărora circulă ducele, la ploaia care cade pe acoperişul-copertină şi pînă la containerul în care e ridicat Malvolio (scena de la aplauze face toţi banii). Trupa, în ansamblul ei, e perfectă, fiecare joacă precis şi în armonie cu ceilalţi, fără cea mai mică stridenţă. Nimic realist în jocul actorilor, în schimb, de multe ori, un semn teatral care contrapunctează replica, pluteşte întruna acea ambiguitate de bună calitate, uşor cabotină, dar aici merge, acea complicitate a celor care participă la un joc cu reguli de toţi ştiute. Cu sentimentul că fac o nedreptate celorlalţi actori, aş îndrăzni să spun că mi-au plăcut enorm Ilie Gheorghe, în sir Toby, maestru de ceremonii care face şi desface, şi Valentin Mihali în rolul bufonului.

A fost un festival frumos, bine organizat, cu săli arhipline, cu mult tineret, cu studenţi veniţi din Cluj sau din Sibiu, cu lume bucuroasă să vină la teatru şi să vorbească, apoi, despre teatru. O săptămînă luminoasă.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2005


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Păcăleala coerenţei - Festivalul Naţional de Teatru 2005, Cristina Rusiecki
 Regizori la microscop, Mihaela Michailov
 Ultima zi a unui Festival de Teatru, Comunicat de presă
 Vineri şi sîmbătă în Festivalul Naţional de Teatru 2005, Comunicat de presă
 Miercuri şi joi în Festivalul Naţional de Teatru 2005, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2005


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer