Păcăleala coerenţei - Festivalul Naţional de Teatru 2005

S-a încheiat Festivalul Naţional de Teatru, premisele şi criteriul de selecţie au scîrţîit, dar organizarea, să recunoaştem, a fost mult mai bună decît la majoritatea ediţiilor anterioare. Nu tu cozi interminabile şi fără sens la intrare, ca în anii precedenţi, fie că ai invitaţie sau bilet, nu tu spectacole întîrziate cu orele din cauza viciilor de programare. Cum adesea se întîmpla în anii trecuţi. Clubul Festivalului, aşa mic şi ultraînghesuit cum a fost, s-a dovedit unul dintre marile puncte cîştigate: locul unde au circulat frenetic ideile, impresiile de spectacol, locul în care s-au prefigurat următoarele proiecte. Nici aglomeraţia de colocvii şi dezbateri mărunţele şi fără miză care să suprasolicite răbdarea şi puterile fizice ale publicului, obligat să se tîrască toată ziua pe drumuri, nu l-a mai hăituit pe spectatorul ediţiei de acum. E drept că ceva totuşi s-a pierdut, şi anume momentele interesante din întîlnirile cu regizorii.

Dar marea hibă a Festivalului ţine de criterii şi de selecţia incoerentă. Autoproclamat, în cuvinte pline de patetism şi comunicate de presă siropoase, primul festival cu o temă, nu s-a dovedit cu nimic diferit de ediţiile anterioare. Şi pînă în 2005, spectacolele selecţionate aparţineau marilor regizori ai ţării. Iar viciul de procedură de acum ţine de un principiu care părea un bun cîştigat de pe la 1840, o dată cu celebrul "vom critica opera şi nu persoana". Parafrazînd, care este sensul să selecţionezi persoana, în dauna unor opere poate mai valoroase? Mai ales că, în perioada din urmă, unele dintre "persoane" nu prea au avut ce spune, nefăcînd decît să-şi repete stilistica manierizată de ani şi ani. (Nu e cazul tuturor, desigur!) De pildă, care ar fi criteriile estetice care să valideze selecţia unui spectacol ca O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, cu toată deferenţa faţă de regizor (acelaşi cu autorul montării de incontestabilă valoare, Oblomov)? Care ar fi explicaţia pentru talmeş-balmeşul de producţii depăşind propriul criteriu enunţat prin spectacole invitate (de ce?) împotriva grilei şi aşa destul de largi a Festivalului? De ce să fie invitată doi ani la rînd o producţie considerată de mulţi modestă estetic (se poate argumenta) ca Electra? Iar, dacă unii dintre marii regizori au avut o pauză, să sperăm tranzitorie, de imaginaţie, montînd spectacole care nu mai seamănă deloc cu excelenţa atinsă de ei înainte, de ce să nu fim deschişi la performanţele altora, neintraţi în inima lobby-ului şi a găştilor teatrale? Poate ar trebui adăugat: şi a înfruptării din banul public? Ca să-l citez pe unul dintre regizorii noului val, Vlad Massaci, cu banii pentru producţia, de multe ori de nivel mediu, a unui mare regizor, un teatru independent, care îşi deschide uşa tinerilor, ar putea să-şi facă proiecte pentru trei ani.

Revenind la Festival, dacă, de bine de rău, tot s-a decretat un principiu de selecţie, siropos cum sună el, plecăciunea faţă de regizor (acum, cînd am avea nevoie de mai mult discernămînt şi mai puţine plecăciuni), ce sens are să apară de-a valma plecăciunile, recte montările celor cîţiva regizori mari, amestecate cu o producţie pentru copii şi spectacole de actorie care oricum nu depăşesc media estetică şi nici nu întrec cu nimic marile interpretări de dinainte ale protagoniştilor (cazul Rose, de exemplu)? Fără nici o ordine şi coerenţă? De ce era nevoie de premiere în Festival împotriva regulamentului şi aşa destul de lax? Un Festival în care intră fără noimă producţii de acum doi ani, din stagiunea trecută şi din cea actuală? Dacă tot se trîmbiţează sus şi tare coerenţa şi ineditul criteriului, de ce acestea trebuie să fie încălcate cu repeziciune? E greu de sesizat legătura între Kordonskiy şi marii regizori români. În aceste condiţii, nici Dumnezeu nu ar fi fost în afara bănuielii că îşi promovează prietenii şi familia. Mai ales că premierele erau din Bucureşti, iar din ţară ar fi putut fi aduse spectacole consistente, subtile, cu construcţie solidă. De valoare, adică. Dar ochii selecţionerilor cad de fiecare dată în mreaja "marilor nume" ale regiei, uitînd de obligaţia de a oferi oportunităţi egale tuturor creatorilor de teatru. E şi mai puţin obositor să selectezi spectacolele marilor nume decât să alergi prin ţară şi să vezi tot ce ar putea fi valoros.

Ceea ce este la fel de îngrijorător, aşa cum a demonstrat-o acest festival, e că marii noştri regizori cedează tot mai mult tentaţiei mijloacelor exterioare. Îmi aduc aminte că unul dintre corifeii criticii româneşti de teatru, doamna Florica Ichim, dădea montarea lui Mihai Măniuţiu, Woyzeck, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, ca exemplu de regie punînd-o în ecuaţie cu una dezlînată, spunea domnia sa, recte Woyzeck de la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, în regia lui Radu Apostol (spectacol de mii de ori mai imaginativ şi mai plin de sensuri, în opinia mea). Acelaşi critic onorabil, a cărui cultură teatrală stă în afara oricărei îndoieli, deplîngea, vorbind despre montarea lui Marcel Ţop, Natural Born Fuckers, de la Teatrul ACT, pe textul lui Eric Bogosian, tinerii artişti, care, lipsiţi de poezie, nu-şi mai ridică ochii către cer (citez aproximativ), întrebîndu-se implicit unde o să ajungem cu arta aceasta decadentă. Aş propune un joc pe tema Woyzeck, regia Mihai Măniuţiu, cel mai vulgar spectacol din teatrul românesc, doar de dragul exerciţiului intelectual: o dezbatere fără încrîncenare, cu argumente pro şi contra, cum vedem la televizor că se întîmplă în universităţile americane. Ca să ne ajutăm unii pe alţii să înţelegem ce înseamnă obscenitatea în artă. Şi să delimităm împreună criteriile. Adevărul reiese, nu-i aşa?, din diversitatea punctelor de vedere. Cuvintele licenţioase din textul lui Bogosian, spuse pe scenă, frisonează critica de teatru. Pe cînd copulaţia Mariei cu maimuţa, timp de vreo zece minute bune, de parcă o "metaforă atît de subtilă" ar fi fost greu de pătruns din primul moment, în spectacolul lui Mihai Măniuţiu, în care grosul trupei face în majoritatea timpului gesturi licenţioase, ţine de o lecţie de regie. Invitată, desigur, în Festivalul Naţional de Teatru. Sigur că perspectiva mea, de dragul demonstraţiei, este arhireducţionistă. Sigur că, în 2005, nimeni nu se mai frisonează, de fapt, la nimic vulgar pe scenă.

Lăsînd la o parte această dezbatere principială, ceea ce mi se pare îngrijorător este, cum spuneam, pedala exteriorităţii, pe care regizorii, indiscutabil mari, apasă în ultimul timp. Vă aduceţi aminte scena din Richard III, unul din cele mai mari spectacole ale teatrului românesc, în care o viitoare victimă se lipea de rege, amuşinîndu-l, "mirosindu-i" căldura umană, încercînd să-şi potolească, fie şi cu ajutorul asasinului său, îngrozitoarea senzaţie de insecuritate şi nevoia de apropiere de ceilalţi? De la momentul acesta care înfiora cu adevărat spectatorii, la chipul schimonosit de sex al Mariei, ostentat minute nenumărate pe ecranul video din Woyzeck este un drum foarte lung. Drumul de la sugestia cu certe virtuţi estetice la afişarea imaginii exterioare care acroşează doar un tip de receptare superficială. Nimeni nu contestă noua estetică a brutalităţii. Dar alăturarea ei cu metafora măniuţiană ţine mai degrabă de o incongruenţă estetică. Mai mult: de la un spectacol în care sonurile şi incantaţiile antrenau o plurivalenţă de sensuri, lăsînd să se întrezărească un şir nesfîrşit de lumi, în superba construcţie a lui Mihai Măniuţiu din Săptămîna luminată, la cîntecelele care ţin loc de sensuri în Electra. A nu se înţelege că tendinţa aceasta se poate percepe doar la Mihai Măniuţiu. Nu, este evidentă la mulţi dintre marii noştri regizori. Să ne gîndim la subtilităţile şi savoarea construcţiei unui spectacol atît de important ca Oblomov în regia lui Alexandru Tocilescu şi la ultima sa producţie, O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu. Prezentă, desigur, în Festivalul Naţional de Teatru. Sau la plurisemia unor montări ca La Ţigănci sau Canibalii, în regia lui Alexander Hausvater şi, apoi, la dimensiunea strict energetică, ţinînd numai de culoare, mişcare şi imagine din Cymbeline al aceluiaşi regizor, prezentat în Festival.

Desigur orice selecţie poate fi contestată. Cum orice contestare poate fi, la rîndul ei, contestată. Dar ar fi fost spectacole valoroase ale altor regizori, poate nu atît de preocupaţi să-şi facă lobby, care să merite să intre în acest festival, a cărui trîmbiţată coerenţă a criteriilor se dovedeşte, după cum se vede, un amarnic eclectism.