Se crede, îndeobşte, că marile dureri pricinuite de înmormântarea cuiva din familie umanizează participanţii. Că le-ar înmuia sufletele, i-ar face mai buni, i-ar uni, în amintirile pioase, în regretele presupus sincere, faţă de cel dispărut. Asta ar însemna normalitate... sau doar o prejudecată? În Ţinutul din miezul verii, dispariţia neaşteptată, urmată de praznicul Tatălui, sinucis în condiţii neclare, relevă rapid tensiunile de-o viaţă, resentimentele, ranchiunele mai mult sau mai puţin mascate, fracturile morale şi afective dintre cei presupus îndureraţi. Moartea şi, apoi, cuvenita înmormântare a lui Beverly face ţăndări ipocriziile circumstanţiale. Căutarea cadavrului, apoi descoperirea şi înhumarea lui, scot la iveală, într-o sarabandă năucă şi atotdevastatoare, o criză veche, adâncă şi fără leac a familiei presupus îndurerate. Rând pe rând, elementele care se dezvăluie în context, scăpate de sub controlul convenienţelor, pun într-o lumină crudă precaritatea şi şubrezenia legăturilor sufleteşti afişate iniţial, prin prisma onorabilităţii conformist-burgheze. Din situaţii aparent banale, ies la iveală dureri cronice şi speranţe sufocate, patetisme şi patimi îndelung şi nociv dospite, dispreţ şi frustrări, perfidie şi furie, sincerităţi inutile şi ipocrizii îmbelşugate, glănţuite, a căror acţiune a corodat şi distrus eşafodajul iniţial al relaţiilor interumane care ar fi coagulat, familia ca (vorba lui Marx) celulă de bază a societăţii. Cea despre care fariseismul mic-burghez (grăuntele din care va germina, în plan larg, vestita political correctness) continuă să îl considere motorul mecanismului social şi al fericirii garantate.
Fericire? Rând pe rând, dezvăluirea, înţelegerea şi acceptarea motivelor care au dus la abandonul prin sinucidere a lui Beverly, conturează şi înghesuie în perimetrul relaţiilor de-o viaţă ale familiei (acum, chipurile) îndurerate trădări şi laşităţi, păcate şi ticăloşii care, la rândul lor, au determinat reacţii şi mai păcătoase, şi mai primejdioase, şi mai ticăloase. Căci Viola, "mater familias" (acum bolnavă de cancer şi dependentă de o medicaţie fără sfârşit) a ştiut totul, dar n-a putut, apoi n-a vrut să împiedice nimic. De la copilul nelegitim al soţului (Micul Charles), făcut cu Matitie, propria ei soră / respectiv propria lui cumnată, până la relaţia fratern incestuoasă, dezvoltată între acest Charles adult şi Ivy. Culmea, în această năstruşnicie ştiută şi acoperită diplomatico-monstruos, timp de-o viaţă, sălăşluieşte singurul grăunte de iubire adevărată pe care nimic nu pare a-l putea distruge. Altfel, căsnicia Barbarei cu Bill înseamnă un eşec ireversibil, iar relaţia celeilalte fiice a Violet-ei (Karen) cu excesiv dezinhibatul Steve se prăbuşeşte rapid, zgomotos şi scandalos atunci când acesta este surprins într-o relaţie (delicat spus) "nepotrivită" cu nepoata minoră şi narcomană Jean, fiica Barbarei şi a deja împachetatului Bill.
Toate aceste mizerii, cunoscute şi acceptate de etern îndrăcita Violet, se decontează acum (cu mortul cald, cum se spune) când totul este răsturnat cu susul în jos, iar secretele ruşinoase, unele de-a dreptul terifiante, se rostogolesc peste tot, împroşcându-i pe cei care le-au generat şi acceptat, supunându-se lor din inerţie, neştiinţă, nesimţire, cinism sau inconştienţă. Rezoneurul acestei crize supra-acute este Barbara, fiica favorită (suntem lăsaţi să înţelegem) a Violet-ei şi a lui Beverly. O femeie cât două... un personaj hiperdinamic şi necruţător, alternând violenţa trăirilor cu durerea remuşcărilor şi cu disconfortul sufletesc al lucidităţii căreia îi este obligată, până la urmă, să-i cedeze.
Şi la ea acasă, în America, piesa declarat autobiografică a lui Tracy Letts (wikipedia.org/wiki/Tracy_Letts) cu titlul original mai puţin inspirat decât varianta mic-bucureşteană, August: Osage County (wikipedia.org/wiki/August_Osage_County), a fost laureată, în 2008, cu Pulitzer Prize for Drama, după ce se jucase neîntrerupt, timp de 2 luni, la Steppenwolf Theatre din Chicago, apoi la New York şi Londra. Un asemenea conflict iremediabil, între nişte personaje puternice şi pe care le simţi în toată autenticitatea lor, nu putea lăsa indiferent tocmai Hollywood-ul. Aşa că, în 2013, George Clooney - în ipostază de producător - îndrăzneşte să investească în versiunea cinematografică, cu o distribuţie forte, având drept capete de afiş pe Meryl Streep, Julia Roberts, Ewan McGregor. Succesul comercial a fost, totuşi, modest, marele public preferând, ca de obicei, produsele distractive; iar, când îi vine să-şi ia sufletul la purtare, apelând cu succes la "emoţionantele" telenovele.
Spre lauda lui, regizorul Vlad Massaci s-a apropiat de acest text (de excepţie chiar în bibliografia lui Letts), cu multă admiraţie şi înţelegere, cu o imensă curiozitate şi enorm respect. De unde se vede asta? Din felul cum l-a servit: creativ, profund, sobru, decent.... cu o dăruire din ce în ce mai rar întâlnită azi, când mulţi dintre confraţii săi încearcă să-şi facă propriul lor spectacol, cocoţându-se pe textul devenit, dacă nu pretext, cel puţin mijloc de afirmare şi de vizibilitate. Nu! În locul inovaţiilor sterile şi al modernităţii cu orice preţ, Massaci a descifrat cu răbdare şi precizie sensurile complicate şi profunde, atras de meandrele naturii umane şi nu de aspectele formale, speculative şi (poate) mai spectaculoase. Paradoxal, el a avut curajul să elimine monologul lui Beverly, care deschidea piesa, preferând să avanseze cu răbdare în descoperirea motivelor care au dus personajul la sinucidere. În felul acesta, montarea dobândeşte şi o binevenită componentă de suspans, gradând emoţia şi avansând, pas cu pas, în explorarea (aproape psiho-poliţistă) a detaliilor răspândite în celelalte personaje care - prin caracterele lor - conferă abandonului prin sinucidere, dacă nu o anumită măreţie, măcar o certă şi tragică îndreptăţire. Cum respectiva expunere de motive a victimei se adresa Johna-ei, servitoarea indiancă, eliminarea explicaţiilor îi conferă acesteia superioritatea din final, când o găsim deasupra tuturor, la suprafaţa pământului şi nu în subteranele imunde, în care rămân cantonaţi toţi urmaşii lui Beverly.
Colaborarea cu toţi membrii echipei de creaţie a potenţat spectacolul cu noi şi noi valenţe. Titlul, fericit inventat şi rezumat, se datorează traducătoarei Smaranda Nicolau, ea reuşind apoi să confere deopotrivă fluenţă şi dinamism replicilor. Căci sintagma Ţinutul din miezul verii scoate locul de desfăşurare a acţiunii dintre limitele precis geografice preferate de Letts, sugerând un spaţiu îndepărtat şi vag, ars de soare, dar şi de sechele etic-existenţiale, în toropeala simbolică a anotimpului (o evocare şi, eventual ceva înrudire cu Lunga vară fierbinte a lui Martin Ritt). La rândul ei, scenografa Iuliana Vâlsan a imaginat un spaţiu de joc fragmentat, elegant şi expresiv; un univers omogen dar, totuşi, bine diferenţiat în raport cu trăirile personajelor care evoluează în el. Cel al Violet-ei pare ascuns în spatele unei imense oglinzi, căreia personajul îi conferise un rol protector pentru tainiţele sufletului ei otrăvit. Dar care se dovedeşte pentru noi, spectatorii, la fel de iluzoriu ca şi multe dintre speranţele eroilor gravitanţi în jurul acestui monstru matern. Şi costumele Iulianei Vâlsan îşi au o "cheie" aparte: confecţionate din materialele textile cu care sunt tapetaţi pereţii, ele denotă înţelesurile, înţelegerile şi neînţelegerile adânci care îi leagă pe membrii familiei. Rar poţi întâlni un univers atât de organic structurat în raport cu textul, pe care îl serveşte şi îl pune în valoare, oferindu-i regizorului -de la un moment la altul - "chei" de acces către zbuciumul eroilor care îl populează. O menţiune specială pentru masa la care se desfăşoară praznicul - de o sobrietate rece, aproape austeră, severă, anunţând parcă începutul sfârşitului: scufundarea şi destructurarea familiei lui Beverly.
Echipa de actori s-a lăsat nu doar atrasă dar - din câte am observat eu - încântată; ba chiar fascinată şi devotată acestei experienţe profesionale cu care (ei ştiu asta) nu se întâlnesc de multe ori în carieră. De la Viorica Mureşanu (cu un joc aproape mut, dar cu atât mai misterios-expresiv, în rolul servitoarei superioară tuturor stăpânilor ei) la incandescenţa adolescentină a Silvanei Mihai (nepoata la cărei comportament anunţă viitorul); de la reţinerile încurcate, mascând stângaci un trecut cu pliurile şi eşecurile sale sentimentale ale lui Cezar Grumăzescu (Şeriful), la un fel de tembel bonom care aminteşte parcă de naivitatea trucată a lui Zaharia Trahanache (Claudiu Istodor - ginerele, soţul şi tatăl ratat care este Charles); de la unsuros-perversul Bill (Virgil Aioanei) până la falsele naivităţi şi indignări care îi menţin tonusul lui Mattie (Dana Dembinski-Medeleanu), la dinamismul găunos al cuplului Karen-Steve (Diana Cavallioti-Toma Cuzin) şi până la singurele personaje care (vai!) chiar se iubesc: Ivy (Valentina Popa) - Charles jr. (Ionuţ Vişan), echipa de interpreţi freamătă şi suferă, oscilează convingător între disperare şi exasperare, furie şi indulgenţă, cruzime şi tandreţe. Am lăsat la urmă best of the best: Andreea Grămoşteanu, evoluând fascinant în Barbara. Ea este, pe rând (sau în acelaşi timp) feroce şi duioasă; orbită de umilinţă şi de furie sau resemnat înţelegătoare; scorpie sau înger... pe scurt: fata mamei. Adică a Violet-ei. O Violet feroce, mâncată de cancer şi de propriile-i ticăloşii, aparent resemnată ("hai, treacă de la mine...") cu toate mizeriile pe care le-a cunoscut şi le-a patronat o viaţă întreagă, agresor pasiv, dar eficient şi victimă răpusă, parcă, de propriul ei destin. Rodica Negrea umple personajul cu tot imensul ei talent, dându-i nu doar credibilitate şi consistenţă ci reuşind, acolo unde este cazul, să-i acrediteze circumstanţele şi motivaţiile, totuşi umane. Urmărind-o în fragilitatea ei exterioară, am încercat senzaţia că le văd acolo, în scenă, ba pe Olga Tudorache, ba pe Leopoldina Bălănuţă... ambele reunite şi regăsite în evoluţia formidabilă a Rodicăi Negrea. Dincolo de ea, chiar că nu mai e nimic de adăugat. Doar de văzut, de admirat, de aplaudat... cu o adâncă şi binemeritată reverenţă.