Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gărâna Jazz Festival, 2018 - din nou, concerte-jazz-(contra)adicţii temperate


, fotografii de

iulie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pulsaţiile muzicii reggae se infiltrează în specificitatea introspectiv-glacială a jazz-ului nordic.

Mixuri de nightclub se pot ciocni de sonoritatea unor beat-uri repetitive ale unui pian, ca mai apoi să întâlnească armoniile romantice ale unei trompete.

Imaginarul sonor al unui muzician american, plus un elveţian, un austriac alături de un pianist român şi de un saxofonist german poate scutura-satiriza, revizita opresiunea absurdă a unei maşinării politice precum comunismul.

E.T., filmul lui Steven Spielberg poate fi invocat printr-o reinterpretare ludică a sound-ului, propusă de un muzician, a cărui formare este, în principal - clasică.

O puştoaică-amazoană din India, la doar 22 de ani sfărâmă bas-ul electric, într-un show-recital în care viteza cu care cântă o / te scoate din orice stare-frazare... raţională. Basista Mohini Dey este invitată la final să "converseze" pe scenă alături de legendarul Stanley Clarke.

Fluiditatea ritmurilor cubaneze domină publicul - te gusta el mambo - prin intermediul unui recital de pian, care convinge că acest instrument poate să aibă prin exclusivitate un sânge... latin.

O interpretă coreeană de o teatralitate serafică, alături de un chitarist suedez oferă cover-uri după Metallica sau Tom Waits. Atunci când nu construiesc ascensiuni cântând... Hallelujah.

Punk-ul violentează jazz-ul, într-un complot de gaşcă a unor muzicieni polonezi, pentru care timpanele au fost modelate, fireşte, pentru consumul de acetilenă.

Jazzmani "consacraţi" (fără ghilimele, de fapt) se modulează dintr-un fost trio într-un proiect posibil în a fi receptat ca adevărat rock band.

Aceasta ar fi o enumerare rapidă a câteva dintre derapajele-întâlniri sonore, ciocniri-contradicţii ale culturilor muzicale ajunse, printre serpentine pe scena Gărânei Jazz Festival, la ediţia cu numărul XXII.


Aparentă babilonie muzicală, din care, iese subtil (!) la suprafaţă specificitatea nativă a fiecărui recital - cântece precum E iarăşi 1 mai sau Ceauşescu în Coreea, în cazul proiectului lui Mircea Tiberian, muzică carnatică într-o combinaţie cu riff-uri de bas electric, în proiectul indienilor de la Enkalavya, ritmuri afro-cubaneze, într-o chimie dintre baterie (iar nu percuţii tradiţional-cubaneze) şi pian, alături de keyboards, aşa cum ne-a demonstrat performance-ul muzical al lui Roberto Fonseca ş.a.

Un mixaj cultural aproape utopic, în care paralelismul identitate dominantă / identitatea subalternă pare o dihotomie uitată, suspendată-anulată istoric (măcar ca perspectivă idealistă, pe parcursul a patru zile, pentru cei refugiaţi în Poiana Lupului). De altfel, este un loc comun faptul că "gândirea-simţirea" jazz-ului a reacţionat ca manifestare profund anti / ne-hegemonică (versus ţevăriile dominante precum colonialismul, rasismul ş.a.) de unde şi caracterul "by default" eterogen, al acestui fenomen.

Şi... totuşi, dacă ajungi la Gărâna se aşază o stupefacţie a ascultătorului, chiar dacă ai înţeles deja că un festival de jazz poate însemna doar vagabondaj-nomadism între culturile muzicale. Fie că ai ascultat, anticipativ de acasă propunerile din line-up sau ai decis să te laşi se-dus (adică dus pe alt drum mental-emoţional, conform originii cuvântului) de directeţea experienţei, rămâi / am rămas cu uimirea faptului că (încă o dată) îţi / îmi scapă clasificările. Contururile ferme ale unei corespondenţe între nativitatea muzicienilor şi intersecţiile sonore halucinant de diverse, pe care le experimentează pe scenă, se sparg. Jazz-ul (din nou) ca şi tautologie a globalismului sau a ceea ce Paul Austeriltz în Jazz Consciusness:Music, Race and Humanity, numea într-o cheie cuprinzătoare, mai puţin problematică - jazz-ul ca formă a unui "umanism planetar".


Pare că niciun experiment muzical nu (mai) este ilicit-ilegitim în această expresie a muzicii, a cărei formă de construcţie şi receptare, este, de fapt, doar... pluralul.

Propun, aşadar o scurtă retrospectivă a acestei ediţii a festivalului (pe cât posibil) non-preferenţială, deformată cronologic - de vreme ce pentru un ascultător poate să nu mai conteze, în a câta zi (din cele patru) - Stanley Clarke îşi izbeşte corzile, parcă total nonşalant faţă de vreo tehnică vizibilă. Totuşi... tehnica e de a cânta la chitară sau la chitară bas?!

Însoţit, printre alţii de construcţiile inflamate de... gibberish şi tabla, ale lui Salar Nader, Stanley oferă spaţiu de expresie mai tinerelor prezenţe adunate la baterie, keybords şi pian, pentru a construi un show (şi nu e nicio nuanţă peiorativă în acest cuvânt), afirmaţie de scuturare a oricărui "spirit anchilozat".

Sau în a câta zi Sebastian Studnitzky, oscilând între pian şi trompetă, încearcă în acelaşi timp să pună (sic!) muzică de club în piese precum Watergate sau Organic, astfel încât preţ de câteva minute ai zice că ai derapat la un party de muzică electro, în combinaţie cu afectările lirice ale unui pian?

Ghemul muzical poate fi desfăşurat retrospectiv, începând, chiar cu Adam Bałdych (vioară) alături de Helge Lien la pian şi Mats Eilertsen la contrabas, plus Oddvar Johansen la baterie. Acesta a fost-este un (alt) concert! Pentru cei prezenţi, cred că s-a înţeles că majuscula C a fost implicită. Co-prezenţa, comuniunea, confesiunea-concert (albumul lui Bałdych - urmă a pierderii unui frate) sunt mărcile unei întâlniri în care demonstrativul se fisurează. Empatie, em-pathos, a sta în / la mijlocul emoţiei, adică şi de partea ta, şi de partea celuilalt. Emfază lipsă.

Adam Bałdych

"Nu trebuie să exprimi ceva fiind zgomotos, ci ferm (... ) nu la nivel dinamic, ci la nivelul detaliilor sunetului", îl citez pe Bałdych, din caietul-program al festivalului. Ciupiturile dinamice şi loviturile cu arcuşul viorii oferă variaţii de la secundă la secundă. Aşezat, apoi gestul de a avea grijă a pianului lui Helge Lien. Un solo de pian-tandreţe în care poţi să urmăreşti (peisagistic) melodia. Brothers, crescendo dramatic, climax-alertă condusă de vioara polonezului. Contrapunct de conversaţie senină, la final de concert, Dreamer.

Solemnitatea unui violoncel şi intervenţii ludic-cinice a două saxofoane şi un clarinet. Reinterpretări după coloanele sonore ale unor filme precum Hiroshima, Mon Amour (Alain Resnais) E.T. (Steven Spielberg) sau Take the Money and Run (Woody Allen). Proiectul muzical, Bandes Originales al lui Courtois, Erdmann, Fincker - ultimii doi fiind responsabili de suflătoare - produce reimaginări sonore care jonglează între scenarii detectivistice şi virtuozitatea unui violoncel- contrapunct disciplinat, perfect alăturat ironiei saxofoanelor. Soundtrack-urile suspendate (în lipsa imaginii filmice) sugerează, implicit şi relecturi diferite asupra peliculelor invocate.


Robin Fincker

Dacă până acum nu am punctat suficient balamucul muzical transfrontalier, adunat pe scena gărâneză, cred că poate fi comprimat, ca stare în opţiunile pentru repertoriu ale artistei Youn Sun Nah, aflată în compania suedezului Ulf Wakenius, la chitară. Lejeritatea de a trece prin spaţii emoţionale (prin toate sferele danteşti, aş zice) de la cover-uri după Metallica sau guturalul Tom Waits, spre zone afective precum Hallelujah sau Avec le temps a lui Léo Ferré a fost simptomatică atât pentru posibilităţile multiple ale vocii acesteia, cât şi ca marcă a hibridităţii acestui festival.


Youn Sun Nah

Rămâne, totuşi, oarecum regretabilă decizia acesteia de a opta în mare parte pentru cover-uri. Discografia proprie nu este deloc neglijabilă (amintesc doar cele trei discuri apărute la ACT, în colaborare cu Ulf Wakenius), iar modulările spectaculoase ale vocii sale temperamental-teatrale, se afirmă drept o evidenţă care îi aparţine.

La classe operaia va in paradiso. Clasa muncitoare merge în paradis. Jazz meets communism. Again - o excursie într-un absurdistan sonor, care (acum) ne amuză. O reamintire a muzicii ca escape-escapadă, a jazz-ului ca palmă proletcultismului. Joacă sonoră cu "eşecul utopiei comuniste" - după cuvintele lui Mircea Tiberian, proiectul La classe operaia va in paradiso, a fost o combinaţie în care Tiberian s-a implicat, fiind singurul martor mai apropiat totalitarismului comunist.


Tilo Weber, Daniel Erdmann, Mircea Tiberian, Claudio Puntin şi Chris Dahlgren

Influenţa pulsului afro-cubanez tradiţional, asupra jazz-ului a fost descătuşată / reamintită de tempo-ul dinamic al lui Roberto Fonseca. Pledoarie para vida!! Într-un final, cântăm-dansăm... mambo-jazz (!!), dar fără percuţii latine şi alături de atacuri ale clapelor, datorate, printre altele, amplificărilor digitale.


Ruly Herrera şi Yandy Martinez

Ladies and gents, fasten your seatbelts! Rymden (the rock band) is taking off!! Încercaţi, de puteţi să nu părăsiţi butucul!! Nu puteţi, pentru că e Öström la baterie, iar huruitul contrabasului lui Berglund vă cam herniază creierul! Nici corpul nu poate răbda aversele de energie de rockjazzrockprogresiv - în cazul în care căutaţi să oferiţi rymden-inilor, vreo atribuire specifică de gen muzical. Noroc cu pianul-plex luminos, al lui Bugge Wesseltoft, care mai infiltrează cât un fior ritmic, identificabil, de... căldură (ca să subliniez, din nou natura contradictorie a experienţei gărâneze). Iar, ca mic detaliu de dicţionar suedez, ar trebui reţinut că rymden înseamnă spaţiu cosmic (deci, e loc destul pentru contradicţii...).

Ca să rămânem în zona fuziunilor de jazz-rock, trebuie menţionat şi concertul lui Avishai Cohen (trompetistul, iar nu contrabasistul omonim!) care a ajuns, totodată, la Gărâna, deplasând cu el o suită formată dintr-un un set dublu (!) de baterie (Ziv Ravitz şi Aviv Cohen) şi un set dublu de chitare electrice (Yonatan Albalak şi Uzi Ramirez). După cum intuiţi, nu a fost loc de suspinarea după frumuseţi prea statice-silenţioase. Big Vicious-ul lui Avishai a fost o experienţă a seducţiei inteligente, o pendulare între opacitate şi claritatea previzibilului. Directeţea sound-ului de trompetă intervine, uneori după lungi momente - pâslă dark a setului dublu de baterie. Am reţinut, apoi, varianta incisivă pe care o construieşte trompeta lui Avishai, după trip-hop-ul Teardrop al celor de la Massive Attack.


Avishai Cohen, Uzi Ramirez


Uzi Ramirez

Pink Freud cântă Pink Porno. Şi cu asta vă invit să vă imaginaţi / reamintiţi dispozitivul cu exploziv oferit de bandiţii, adică membrii unui band polonez compus din (evidentul) Wojtek Mazolewski (chitară bas), Adam M. Baron (trompetă, electronice), Rafal Klimczuk (baterie) şi Karol Gola (saxofon bariton). Avalanşa schizoidă alternează între momentele în care bas-ul lui Mazolewski este invitat să se afirme în solo-uri narcisice, urmate apoi de anarhiile trompetei, saxofonului şi tobelor. Cine a zis că nu există... virtuozitate punk, atunci când "conduci" cu 180 km/h şi intensitatea sunetului nu refuză claritatea?!


Wojtek Mazolewski

Două trio-uri conduse de pianişti italieni: proiectul lui Kekko Fornarelli şi cel al lui Stefano Battaglia (da, fireşte, au cântat în seri diferite).

La patru ani distanţă de la ultimul său album, Outrush, Kekko, alături de tinerii Federico Pecoraro (bass electric) şi Dario Congedo (baterie) a ajuns şi la Gărâna cu proiectul Abaton. Dinamicii rock-narative, din Outrush, Kekko i-a alăturat / a subliniat, în Abaton o nuanţă cinematică. Kekko este un alt artist al cărui ultim album s-a construit (după confesiunea acestuia, de pe scenă) ca urmă-catharsis a unui doliu. Piesa In the Name of the Fathers punctează atent o emoţionalitate specifică unui astfel de demers (implicit) terapeutic.

În altă ordine de idei, cât mă priveşte, nu urmez / urmăresc programul vreunei practici religioase. Nici terapeuţii - cu toată pleiada posibilă de practici (profesionale), care derivă de aici - nu mă atrag, când simt că aşezarea lucrurilor sau măcar tolerarea cotidianului se surpă. Însă, l-am tot ascultat şi am luat parte la recitalul de pian al lui Stefano Battaglia, alături de contrabasul lui Salvatore Maiore şi coregrafiile (cu riscul emfazei, voi zice - şamanice) ale percuţiilor lui Roberto Dani. Dacă nu aţi fost de faţă, găsiţi încă recitalul pe pagina de Facebook a Radio Timişoara. Nu ştiu ce... impresii am mai putea schimba, după.

Iar, spre final... evidenţierea propriului, vechi fetiş. Deşi, desigur că nu poate exista doar un fetiş. Deşi, desigur, nu trebuia să mă abţin în a evidenţia preferinţele personale.

Fetişul nu îmi aparţine doar mie, zic, de vreme ce Nils (căci, despre colaborarea sa este vorba), e unul dintre artiştii norvegieni care au cântat / au fost invitaţi cel mai adesea în Poiana Lupului.

Organismul Nils Petter Molvær (trompetă) şi Eivind Aarset (chitară electrică) apare de această dată în proiectul Nordub, în care halucinaţiile sonore, agresive ale lui Aarset sunt îmblânzite de infiltrările cu ritmuri şi versuri de rezonanţă reggae şi dub, propuse de Sly Dunbar (baterie) şi Robbie Shakespeare (bas), amândoi muzicieni formaţi în Jamaica. Unele piese încep clar pe ritmuri dansabile care amintesc de Lee ''Scratch'' Perry, fără să mai păstreze, însă jovialitatea, solaritatea combinaţiei dub-reggae. Sunetul trompetei lui Molvær (alături de electronicile şi percuţiile lui Vladisvlav Delay) distorsionează acid / pe alocuri senin, o cădere în indulgenţa unei ascultări care poate anticipa dramaturgia muzicală.


Nils Petter Molvær


The presence of Eivind Aarset

Acesta a fost, în mare parte, banchetul de experienţe, contra(adicţii) colective ale Gărânei XXII.

Din dorinţa unei atenţii sporite destinată concertelor de seară nu am ajuns, însă, la concertele de peste zi, de la Biserica din Văliug sau Hanul La Răscruce. Umbla, totuşi, zvonul prin Poiană că (mai) autohtonii muzicieni de la Trigon, la fel şi creatorii de la Alex Calancea Band au oferit fiecare, un festin la care e regretabil că nu am luat parte.


* Şi, chiar în final, mărturisesc că încerc (de obicei) să mă ascund de la a vorbi / scrie construind mitologii despre muzica ascultată / concertele la care ajung (deşi, evident faţă de noi înşine / faţă de prietenii apropiaţi cam toţi, o facem... ). Îmi mai scapă, desigur câteva kg de muzică postată online şi share-uri repetitive care afirmă că, da, chiar o să ajung la Acel concert.

Dar, îmi zic, exprimarea unor exaltări necontrolate pare că este cam passé şi ajungi ironizat (pe ascuns) - în cazul fericit. Sau ajungi obositor.

Aşa că, va trebui să vă lămuriţi singuri dacă Gărâna este un festival de jazz al superlativelor - prin comparaţie cu alte festivaluri de jazz din afară, prin comparaţie cu mai tinerele festivaluri de jazz apărute sau cu întâlnirile sonore de acest tip din Bucureşti ş.a.m.d.

Cei care s-au lămurit, ştiu deja că lămurirea ţine doar un an, după care poate că trebuie din nou revizitată...

Închei, astfel, cu simplul - try Gărâna at least once. De ce?

Nu ştiu dacă drept exerciţiu de a asista la un fenomen-avalanşă de fuziune (muzicală) interculturală (căci nevoia / consecinţele acestei fuziuni poate fi îndelung dezbătută), dar, în mod sigur ca exerciţiu personal, în care să (re)învăţăm a asculta...

... şi muzică!

Jazz Check from Mircea Albutiu



Solo


Florian Lungu


Elena Mîndru





 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ana Tecar
 Alte articole de Mircea Albuţiu


Alte articole

 Being Marius Giura - Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, Adriana Cârcu, un portret-interviu cu Marius Giura
 Ferma animalelor nu e doar o metaforă - Ferma, Mihai Brezeanu
 O suită de stări - Gărâna Jazz Festival, 2018, Adriana Cârcu
 Joi, 12 iulie 2018, începe Gărâna Jazz Festival, 2018 în Munţii Semenic, Comunicat de presă
 Descoperă programul Gărâna Jazz Festival, 2018, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2018


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer