Mă retrag şi îl observ de la mică distanţă. Este ceea ce am să fac pe tot parcursul festivalului. Marius fumează ţigară de la ţigară, vorbeşte cu toţi cei care-l opresc la fiecare pas, răspunde neîncetat la telefoane. În spatele răspunsurilor sale de un calm exemplar ghicesc tensiunea, dar mai ales profesionalismul. Pe scenă începe proba de sunet a lui Youn Sun Nah, iar vocea ei pare să pună linişte în mişcările tuturor. Trag cu urechea în două direcţii. Youn Sun Nah uneşte lumile într-un suav fir melodic care, amplificat de ghitara lui Ulf Wakenius, creşte umplând poiana de sunet şi ritm, ca tangajul unui vas plin de mirodenii, ce leagă estul de vest. O doamnă de la Crucea Roşie are nevoie de cazare. Un muzician vrea să repete în cameră şi solicită un contrabas. Lui Marius îi este prezentat cel mai tânăr spectator; o mână de om într-un marsupiu de pânză, care parcă s-a născut ieri. Aflu că are două luni.
Câteva ore mai târziu îl găsesc pe Marius într-o lojă, aplecat peste două tabele excel pe care se află, ordonate în tipar minuscul, datele de transport şi cazare, marile dureri organizatorice. În acel moment realizez că, de fapt, singurul său birou e telefonul şi decid că loja aceasta va fi locul în care îl voi aştepta să vorbim, pe toată perioada festivalului, ori de câte ori va avea timp. Timp? Telefonul sună încontinuu. Marius pleacă la un interviu şi îl lasă pe masă. Din când în când îi strig numele de pe display şi la semnul lui răspund sau nu: va suna înapoi, momentan e ocupat. Marius revine la masă. Are un aer preocupat. Tac. Un taur foarte supărat bântuie în jurul poienii, speriind lumea, nu numai copiii şi femeile. Ca să mai relaxez spiritele îl întreb dacă a fost cumva angajat de security. Tace. Sună telefonul. În timp ce Marius primeşte fiecare veste (telefonul nu aduce veşti bune) cu aceeaşi aparentă seninătate, mă gândesc că semnalul pe care şi l-a ales (primele acorduri din piesa lui George Thorogood & The Destroyers - Bad to the Bone) spune mult despre faptul că deep down el a rămas un rocker.
Începe festivalul. Lateralele de la scenă atârnă frumos la locul lor. Florian Lungu zis Moşul, prezentatorul oficial al festivalului de 18 ani încoace, nu e de găsit niciunde. Marius, pe scenă, prezintă highlight-urile. Apare într-un târziu şi Moşul care face anunţurile cu farmecul obişnuit. Spune: la ora asta, optzeci la sută din Europa vă invidiază. Îmi place ideea. Mircea Tiberian face o deschidere florală în registru clasicizant, o infuzie de armonii lirice urmate de o descindere largă în zona abstractă. În pauză aud că scena de la Răscruce stă în picioare. Urmează Youn Sun Nah, care îmblânzeşte publicul după doar câteva tonuri. Să stai pe o scenă în aer liber - în faţa a vreo cinci mii de spectatori, încă agitaţi de bucuria primei zile şi de mult aşteptatele întâlniri -, doar cu vocea ta, acompaniată de o ghitară acustică, nu e lucru uşor. Urmăresc cum liniştea degajată de vocea ei se aşterne peste poiană şi ne ţine pe toţi într-o atentă ascultare. La pauză mă ţin după Marius care se îndreaptă spre ea, probabil ca s-o felicite, şi urmăresc uluită cum, în timp ce Marius îi vorbeşte, Youn Sun Nah îi sărută mâna. Ziua se încheie cu Studnitzky Quartet, marea surpriză a serii, care prin fina inserţie a efectelor electronice în densa ţesătură armonică, mă fac să închid de mai multe ori ochii şi să mă las dusă de frumoasa lor unduire. La un moment dat mă trezesc dansând. Mă întreb din nou unde îi găseşte.
Ziua a doua. Urmează să mă întâlnesc cu Marius la zece jumate în faţa bisericii din Văliug, înainte de începerea concertului-instalaţie Gheorghe Fikl. În timp ce Marius nu vine, stau la taclale cu echipa de filmare de la TVR. Cu zece minute înainte de concert, apare Fikl senin şi proaspăt ca o viorea. Îl întreb dacă nu are emoţii (ştiind că eu în asemenea situaţii mă dau de ceasul morţii). Gyuri îmi zice: Nah, rutină. Marius vine la 11 şi zece; nu are nevoie de scuze, ştiu deja că iar s-au întâmplat lucruri neaşteptate. Apuc doar să-i spun: singura explicaţie că continui să faci festivalul ăsta trebuie musai să fie aceea că ţie îţi place, de fapt, chiar şi stressul lui. Marius îmi răspunde sec: nu-mi place, şi pleacă spre altar ca să prezinte artistul.
După concert îl pândesc în faţa bisericii, vorbeşte cu multă lume sau răspunde la telefon, aş vrea să aud despre ce, dar nu pot să-mi forţez prezenţa în preajmă-i. La un moment dat dispare îndelung în spatele bisericii, unde e parcată o dubă-aprozar, şi se întoarce cu patru plase pline de fructe. Îl întreb în glumă dacă face cură de slăbire, la care Marius îmi răspunde cu duioşie: "Măi, am nepoţi acasă". Îl ajut să ducă plasele la maşină, după care îl pierd iarăşi printre conversaţii şi telefoane.
În maşină, în drumul spre Gărâna, Marius îmi face sumarul primei zile precedente: "Youn Sun Nah a fost cel mai puternic moment muzical al serii şi totodată şi cel mai emoţionant (Sună telefonul. E nevoie de cazare pentru un întârziat. Chris Dahlgren şi Tilo Weber au închiriat o maşină şi nu mai au nevoie de transport). Feelingul zilei? Senzaţia a fost cam amestecată, dar şi foarte stufoasă în ceea ce priveşte toate conexiunile, în special cele de transport, iar greutăţile cu cazarea mi-au creat o stare de iritare perpetuă. Pe de altă parte, în prima zi toată lumea vrea să schimbe o vorbă cu mine, iar eu nu prea am timp de aşa ceva. Unde mai pui că a venit poliţia, după ei jandarmii, iar după aia echipa de intervenţie rapidă, şi uite aşa. Muzical nu am ce comenta, eu am ales lineup-ul. Mie mi-a plăcut foarte mult şi nici n-am avut semnale de la public că ar fi fost ceva în neregulă. Zilele de joi au fost mereu bune, dar din 2008, când Jan Garbarek a cântat tot într-o zi de joi, nu am mai avut un asemenea vârf de audienţă. Cuvântul care defineşte prima zi este: promiţătoare."
După-amiază ne întâlnim iarăşi în loja de la scenă. Atmosfera de festival s-a stabilizat, vremea e bună, domneşte o euforie aşezată. Marius îmi spune calm că Robbie Shakespeare a pierdut avionul la Miami. Mai aflu că echipa lui Nils Petter Molvær are în total 9 membri şi că asta în termeni de logistică înseamnă trei maşini. Marius îl sună pe unul dintre şoferi: un muzician trebuie luat de la aeroportul din Timişoara pentru un concert care începe într-o oră, după care închide telefonul şi, de parcă ne-am afla pe o bancă în parc, îmi povesteşte plin de încântare despre ultimele isprăvi ale nepoţilor săi, Tudor şi Vladimir. În timp ce-l ascult, îmi amintesc că într-un interviu mai vechi îmi declara că este coleric şi aş vrea să ştiu unde îşi deversează emoţiile.
Începe concertul Courtois, Erdmann, Fincker - o performanţă foarte sofisticată în care trioul dezvoltă o gamă de stări muzicale ce fluctuează între ludic şi solemn, între patos şi autoironie, stilizând teme folclorice ce se dezvoltă în largi debuşeuri improvizatorice. Marius vine cu un dosar subţire sub braţ, pe care scrie "Cazări", şi începe să-l studieze. Mă întreb dacă aude muzica. În timpul concertului lui Avishai Cohen, Marius îmi spune că a primit un telefon de la managerul acestuia, care a aflat deja că imaginile se transmit pe ecranele din extremele scenei şi că concertul se filmează. Asta înseamnă costuri suplimentare. Showbiz american pe care îl cunoaştem de acum câţiva ani, când Esperanza Spalding a cerut un gaj dublu, doar pentru că numele ei era scris cu majuscule pe afiş.
Ziua a treia. Ziua de după noaptea în care Marius nu a dormit deloc. Are ochii roşii şi cearcăne adânci. Ne întâlnim târziu, în lojă, înainte de începerea concertelor: "Highlight-ul muzical de ieri a fost Courtois, Erdmann, Fincker: a avut de toate, clarinetul ăla a sunat demenţial. Sunt puţin îndoit de Avishai Cohen. Au alternat momente foarte bune cu momente de umplutură, dar e o opinie personală şi poate că şi discuţiile neprincipiale cu managementul şi-au spus cuvântul. Cert este că din momentul ăla n-am mai putut să fiu obiectiv. Au existat mai multe momente încărcate emoţional. Cu maşinile, cu întârzierile, cu cazările. Ieri şi azi şi întotdeauna. Am rezolvat chiar şi o situaţie aparent fără ieşire. Am avut o cazare defectuoasă, care a generat probleme adiţionale, ce s-au întins până pe la 4 dimineaţa. Până atunci m-am ocupat de corespondenţă, mailuri, telefoane, iar după aceea n-a mai putut fi vorba de somn. Cuvântul zilei? Soare." Trece o dronă deasupra noastră şi cineva vine să i se plângă prompt lui Marius. Când imaginea este transmisă instantaneu pe ecrane, din public se ridică un freamăt general de încântare.
Începe concertul Puba Jazz Connection. Paul Weiner şi Puba Hromadka sunt în formă maximă. După-amiază, când am asistat la ultima repetiţie, totul părea nefinalizat. I-am auzit disputând modalităţi de abordare şi repetând pasaje întregi. Show-ul lor, alcătuit în mare parte din compoziţiile lui Puba, a sunat închegat şi fluid. Paul viguros şi eteric în acelaşi timp, Puba mânat de o energie care purta cu sine tot drive-ul trupei. După concert i-am întrebat dacă sunt mulţumiţi. Mi-au răspuns fără ezitare: Da! Şi de ei înşişi, şi unul de altul.
Într-un moment de acalmie, Marius, privind spre standurile unde are loc bursa de viniluri, iniţiată de el în fiecare an, îmi povesteşte cu nostalgie despre perioada când a fost directorul postului de radio Analog. Într-un interviu mai vechi îmi mărturisise că a fost rolul în care s-a regăsit pe deplin. Ajungem cu vorba la pasiunea lui pentru LP-uri cu Pink Floyd. Ştiam că e un colecţionar împătimit de pe vremea când începusem să-i vânez bootleg-uri prin Heidelberg şi pe la Amsterdam. Când îl întreb câte viniluri are în total, îmi spune că s-a oprit din numărat la două mii, dar nu crede că a ajuns încă la trei. Aflăm că e nevoie de camere de hotel pentru 6 şoferi, care ca urmare a zborurilor întârziate trebuie să înnopteze în Timişoara.
Urmează Adam Bałdych în formulă nordică - un concert fenomenal, care calibrează perfect balansul dintre grandoarea simfonică şi lirismul diafan punctat de tensionări extatice. Aflu că Adam Bałdych are o vioară de la 1800. Când Nils Petter Molvær cu Sly & Robbie încep show-ul, mă prezint în faţa scenei, ca să-l pot urmări nederanjată de discuţii. În timp ce fluidul muzical mă lansează în acele călătorii pe care doar muzica le poate iniţia, mă trezesc mirându-mă de însoţirile ritmice pe care de-a lungul anilor Nils Petter le caută în mod predilect şi cu o intuiţie foarte sigură. Şi mă las fermecată de modul în care secţia ritmică, de o profunzime aproape tri-dimensională, în loc să reducă impactul trompetei, îi amplifică visarea. Eivind Aarset adaugă acea atingere melodică, ce acţionând ca un liant delicat, dar ferm, leagă stările. După concert - pe care l-am dansat cap-coadă - mă reped la Marius şi îi mulţumesc sărutându-l pe ambii obraji. Mă priveşte doar. Şi deodată înţeleg că, deşi pe chipul lui nu vezi nici o schimbare, atunci când se bucură, ochii îi luminează altfel.
Ultima zi. Azi ne-am înţeles că voi fi asistenta lui Marius. Este un truc la care m-am hotărât să recurg, pentru a mă păstra cât mai mult în apropierea lui. În biserica din Văliug, după concertul lui Teo Pop - un excurs antrenant în lumea clapelor electronice -, adunăm împreună cablurile de la microfoane. Instalaţia sonoră trebuie transportată de urgenţă la Răscruce, unde peste o jumătate de oră începe concertul lui Horea Crişovan. În timp ce, pătrunsă de importanţa misiunii, duc stativele la maşină, realizez că Marius reuşeşte să fie prezent la fiecare dintre cele 25 de concerte ale festivalului. Nu ştiu cum face. Eu ratez zilnic cel puţin două. Începe să-mi vorbească despre ziua de ieri: "A fost o zi plină de superlative. Raul Kusak a fost excepţional, la Răscruce a fost o zi tare, în ciuda sau chiar cu ajutorul scurtei ploi care a mai împrospătat spiritele. Iar la scena mare, Paul Weiner a fost excelent, cu un pachet de suflători buni." Suntem întrerupţi brusc şi, pentru că nu am destulă chuzpe ca să-l urmez peste tot, nu mai reuşesc să-l întâlnesc toată ziua. Seara, îl văd din când în când ocupat cu oameni şi cu telefoane. Nu vine deloc în lojă.
În timp ce stau de vorbă cu Mircea Tiberian - căruia reuşesc să-i înmânez, în sfârşit, cele două ediţii ale volumului JazzStories, unde se află şi un interviu cu el -, devin martora unuia dintre cele mai emoţionante momente ale festivalului: într-un gest de maximă eleganţă, Paul Weiner şi Puba Hromadka vin să-şi salute confratele mai tânăr. Mircea se ridică şi-i îmbrăţişează pe rând. Pe când ei se întreţin cordial, mie îmi dau lacrimile.
Îl urmăresc din ochi pe Marius, dar ştiu că nu are rost să mă apropii. Începe concertul lui Bugge Wesseltoft. Simt cum mă cuprinde emoţia. Setul începe cu trei piese, fiecare scrise de câte un membru al trioului, grupate într-un adagio, care prin solemnitatea sa bine gradată pare să aducă un omagiu celui plecat. Muzica celor trei degajă treptat o stare de spirit în care plutirea hipnotică păstrează trează conştiinţa unei performanţe muzicale vecine cu perfecţiunea. Pe la mijlocul setului văd cum Marius, aflat în mijlocul unui interviu, face un gest clar spre scenă, gest care pune, în sfârşit, capăt întrebărilor. Îl aşteptam demult. Mă întreb în sinea mea cât jazz trebuie să cunoşti sau cât de bine îl ştii pe Marius Giura, ca să te apuci să faci un interviu cu el tocmai când cântă Bugge cu cei doi "orfani" de la Esbjörn Svensson Trio; Dan Berglund şi Magnus Öström. O nouă ocazie să-i admir răbdarea şi calmul.
Urmează Mohini Dey. Este uluitor de tehnică, degetele ei pe coarde parcă tricotează sunetele, dar mie mi se pare încă "crudă" în zona muzicalităţii. Stanley Clarke, The Lord of Bass, aduce acea rotunjime melodică şi acel atac de profundă vibraţie, care-mi lipseau. El zice că ea e viitorul. Îl cred. Ratez session-ul lor final sin cauza tradiţionalei enterocolite gărâneze, care se instalează încet, dar sigur.
Luni dimineaţa. Îl caut pe Marius în Poiană pentru wrap-up. Aştept să văd ce are de spus dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber: vreme perfectă, organizare impecabilă, public excelent. Îl găsesc ocupat cu finalizări logistice şi cu plăţi. Nu mai am de ales, mă aşez la masa lui şi dau drumul la reportofon. Vom fi întrerupţi de mai multe ori la fiecare întrebare:
Adriana Cârcu: Prin ce se deosebeşte acest festival de ediţiile precedente?
Marius Giura: În primul rând a fost o ediţie mai extinsă. Au fost 16 concerte la scena din Poiană, şase la Răscruce (şapte cu spectacolul de teatru) şi trei la Văliug. Niciodată nu am avut o ediţie de asemenea amploare. Aceasta ar fi marea deosebire.
A.C.: Şi muzical?
M.G.: Muzical eu nu m-am abătut de la linie. Aici există un factor de continuitate, pe care-l urmez cu consecvenţă.
A.C.: Ce pondere a avut factorul de entertainment?
M.G.: Eu nu m-am gândit la asta şi nu mă gândesc aşa niciodată. Spre exemplu, nu m-am aşteptat la Roberto Fonseca să cânte cum a cântat şi să aibă un asemenea succes. Dacă aş fi fost spectator nu mă bucuram deloc.
A.C.: Pe mine m-a impresionat "ambitusul" de reacţii al publicului, care a inter-acţionat la jocul lui Fonseca, dar a reacţionat la fel de bine şi la lucruri extrem de elaborate şi de subtile.
M.G.: Nu a fost nimic rău ce s-a întâmplat pe scenă. Dimpotrivă. O muzică melodioasă, antrenantă, de sorginte latină, unde dansul e la mare preţ. Fonseca a simţit foarte bine publicul şi a acţionat în consecinţă, pentru că el e un muzician absolut remarcabil. A găsit nişa spre aplauze şi nu e nici el de condamnat, nici publicul pentru că a agreat aşa ceva, dar eu m-am aşteptat la altceva.
A.C.: Faptul că publicul are asemenea apetenţe te va face să reconsideri line-up-ul?
M.G.: Nicidecum. Voi face în continuare "distribuţia" festivalurilor în funcţie de ceea ce consider că merită cunoscut şi ascultat la Gărâna, şi nu după criterii de popularitate.
A.C.: Ştiu că există şi un factor de întâmplare, deoarece fiind în plin sezon festivalier muzicienii au disponibilitate redusă, şi cu toate acestea mi se pare că fiecare zi de festival are o structură diversificată şi un arc de tensiune. Cum îţi reuşeşte?
M.G.: Aşa le gândesc. Lista pre-finală, ca să zic aşa, constă dintr-un tabel în care trec mai întâi cu creionul structura zilei şi, când am o certitudine, notez cu pixul. Merg mai întâi pe headliner şi apoi grupez în jurul lui linia a doua, linia a treia şi aşa mai departe. După cum ai văzut se mai întâmplă şi zile în care există doi headliners, după cum a fost cazul sâmbătă, cu Adam în formula nordică şi cu Nils Petter Molvær împreună cu Sly & Robbie, ca să nu mai vorbim că duminică au fost chiar trei: Rymden, Mohini Dey şi Stanley Clarke. Şi fireşte că fiecare zi are un crescendo. Ceea ce nu ştii tu este că, atunci când lista e gata, mai rămâne o listă de "refuzaţi", de numere care nu au mai putut intra în concept.
A.C.: Muzical ce te-a "afectat" cel mai tare din tot festivalul?
M.G.: Au fost atâtea lucruri bune încât îmi este greu să spun. Dar pot să afirm că concertul de aseară al lui Stanley Clarke a fost unul dintre cele mai bune care s-au întâmplat vreodată la Gărâna. A cântat cu o poftă incredibilă.
A.C.: Care a fost ponderea de străini în 2018?
M.G.: Nu pot cuantifica, dar au fost mulţi nemţi, au fost polonezi, au fost cehi, unguri, sârbi, iar numărul lor creşte constant.
A.C.: Cât eşti de mulţumit sau de nemulţumit de ediţia 2018?
M.G.: Sunt foarte mulţumit de ce s-a petrecut pe scenă. Prestaţia muzicală a fost perfectă, plus satisfacţia că am văzut un public numeros, mai numeros ca în alţi ani.
Întotdeauna există şi un fond de nemulţumire, pentru că mereu există o sincopă legată de finanţare, mai ales de cea de stat. Dacă finanţările ar fi certe de la bun început şi aş şti pe ce mă pot baza, aş putea să construiesc cu ochii închişi. Banii, dacă îi primeşti, se aprobă în mai şi se semnează în iunie, în cel mai fericit caz, dar de cele mai multe ori cu o săptămână înainte de începerea festivalului, cum a fost anul ăsta la Caraş Severin. Iar pentru că la stat poţi deconta doar plăţi făcute la data ulterioară semnării contractului, ajung în situaţia nefericită de a nu putea plăti avansurile. Iar fără avansul achitat nu-ţi vine nici un muzician, fiindcă nu-l lasă managerul. Unde mai pui că şi contractul cu artistul trebuie făcut după data semnării contractului de finanţare. Nu ai idee câte încurcături şi neplăceri se nasc din cauza asta.
A.C.: Cum ajungi la motivaţia internă, care te transferă în anul următor?
M.G.: Cred că aici funcţionează o dimensiune psihologică, bănuiesc, nu ştiu. E atâta pasiune investită în chestia asta, plus certitudinea că dacă nu-l fac eu, nu-l face nimeni, încât mă gândesc că ăsta trebuie să fie motorul intern.
A.C.: Cu ce te-a îmbogăţit festivalul acesta? Ce ţi-a adus ţie, personal?
M.G.: Singura mea satisfacţie este legată de ceea ce se întâmplă pe scenă. Despre profit nici nu poate fi vorba. Să văd că pentru acele câteva minute oamenii sunt fericiţi. Cu siguranţă că ăsta e şi un gest de revoltă: la televiziune nu mai vezi nimic, la radio nu mai auzi nimic. Concertele sunt puţine, deci ceva trebuie făcut. Şi atunci asta este ce înţeleg să fac eu. Trebuie să rămânem totuşi în rând cu lumea.
