Pentru că se poate şi invers: Persona, un(altfel de)teatru la Maratonul Teatrului Independent, 2018

Filmul s-a nutrit, cu spor şi cu folos, timp de peste un secol, inclusiv din literatura dramatică. Prin atributele unei industrii în cadrul căreia "reţeta comercială" constituie unul dintre ingredientele de bază, cinematograful n-a avut "decât cu mâna, ori cu ochiul semn a face", pentru ca texte mari (mijlocii sau chiar mici) scrise şi consacrate prin teatru, să se simtă onorate prin translarea lor în limbaj filmic. Practic, prea puţine capodopere au scăpat acestei asumări. Secolul (şi ceva al) cinematografului a pândit, a acaparat şi produs versiuni de acest gen, multe remarcabile. De la tragediile antice greceşti ale lui Sofocle sau Euripide (Antigona, Medeea, Electra, Ifigenia) la Shakespeare (Hamlet, Romeo şi Julieta, Othello şi multe altele); de la clasicismul, romantismul sau naturalismul francez (Corneille - Cidul, Hugo - Mizerabilii, Zola - Germinal, Bestia umană) până la dramaturgia americană (Tennessee Williams - Un tramvai numit dorinţă, Edward Albee - Cui i-e frică de Virginia Woolf? sau Neil Simon - cu cele peste 30 de ecranizări după piesele sale) nimic nu a scăpat popularizării şi îmbogăţirii (operei, autorilor, producătorilor) prin intermediul celei de-a şaptea arte... mai cu moţ decât toate.

Ei bine, uite că se poate (vorba bancului) şi invers. Cu ceva timp în urmă, Teatrul Excelsior urca pe scenă adaptarea filmului Fluturii sunt liberi, dar acolo era vorba despre revenirea la formula dramaturgică de bază (piesa americanului Leonard Gershe). Or, ceea ce se petrece acum la "unteatru" cu Persona derivă din unicitatea filmului lui Ingmar Bergman. E de bine... e de rău? Asta numai cine a văzut ambele opere poate opina. Şi, din păcate, foarte puţini dintre spectatorii tineri care umplu sala din Sfinţii Apostoli au posibilitatea să o facă. Păcat...

Dacă suntem de acord că această încercare a nucleului format din regizorul Peter Kerek împreună cu actriţele Emilia Bebu şi Alina Berzunţeanu poate fi privită cu interes şi respect, pe alocuri chiar cu admiraţie, mi se pare interesat de clarificat mobilurile de ordin estetic şi care au generat o asemenea formulă. "Spectacolul s-a născut din prietenia dintre Emilia Bebu şi Alina Berzunţeanu, din asemănarea a două corpuri diferite, din contrastul a două vieţi asemănătoare. Şi din recunoştinţa pentru Ingmar Bergman care a fost mai puţin interesat de poveşti şi mai mult interesat de misterele lumii interioare", afirmă franc dl. Kerek.

Sub acest imbold (să recunoaştem, generos şi scormonitor), alcătuirea scenică a poveştii provoacă - prin forţa împrejurărilor - la comparaţii cu sursa originară din care se revendică. Relaţia dintre Elisabet Vogler şi Alma (subreta devenită înlocuitor, apoi raisonneur) este generată de o criză existenţială, aparent fără vreo explicaţie patologică: brusc, actriţa refuză să mai comunice cu lumea înconjurătoare. Preambulul se petrecuse, neaşteptat şi inexplicabil, pe scenă - locul supliciilor profesionale, al experienţelor multiple şi care, ajunse la un punct critic, blochează complet mecanismul mental şi psiho-emoţional al acesteia. Cum investigaţiile paraclinice nu relevă nici o cauză patologică, excluzând deci orice tratament alopat, medicul psihiatru (o prietenă a pacientei) recomandă o cură de linişte, într-o vilă pe malul pustiu al mării. În plus, pacientei îi este ataşată, spre însoţire şi rezolvarea treburilor curente, naiva, dezinhibata şi zglobia Alma. În izolarea pe care ajung să o împartă sine die, cele două femei (altfel, diametral opuse sub cam toate aspectele) se suportă, se dibuie, se apropie (mai mult sau mai puţin) una de cealaltă. Revelaţiile sunt surprinzătoare, contrastele nu doar că se atrag... se descoperă, până la un punct se apropie, se admiră şi se înţeleg - cu condiţia ca o limita inefabilă dintre ele să nu fie depăşită. Relaţia evoluează până la această zonă, rămasă nevralgică. Naivitatea, zelul, inerţia şi dezinhibarea Almei vor concura, până ce aceasta ajunge să atingă punctul critic: prietenia ce părea legată, dă în clocot şi se revarsă. Bolnava vorbeşte, dar - asemeni unui scurtcircuit datorat supra-sarcinii tensionale - nu cred că este un semn de vindecare, ci unul de insuportabilitate. Ansamblul de impresii, de gânduri şi trăiri delicate se năruie; vraja a luat sfârşit, fiecare dintre "electrozii" care o edificaseră se depărtează brusc. Ultima scenă, dinaintea dezastrului, a aparţinut subretei şi s-a numit "de-a călcatul în străchini". Oricât apucase să acumuleze acolo (surpriză, speranţă, îngăduinţă), strachina cu pricina se răstoarnă... conţinutul se pierde. Final sălciu - de scenă, de spectacol, de relaţie... de tot. Aplauzele publicului sunt şi ele apăsătoare, coclite, parcă deconcertate. O tristeţe cenuşie pare a se aşterne peste tot; tristeţea eşecului, a zădărniciei. Unde eşti tu, Sisife-Doamne?

Spuneam că existenţa filmului, privit inclusiv ca reper de comparaţie, provoacă la raportări riscante. Să admitem că Bibi Andersson şi Liv Ullmann şi-ar fi găsit aici, la Bucureşti, două continuatoare remarcabile. Cum ierarhizările sunt riscante şi irelevante în artă, rămâne să apreciem curajul, profesionalismul şi sensibilitatea reală, credibilă, care face să vibreze ambele personaje bergmaniene. Firesc, atmosfera este alta acolo, pe scenă: mai caldă, mai dinamică (dar şi ceva mai explicită) chiar dacă unele nuanţe, chiar profunzimi, se pierd. Spaţiul gol de joc, din mijlocul publicului, conferă reprezentaţiei sobrietate şi focalizează necruţător asupra fiecărui amănunt din jocul filigranat al interpretelor. Dacă ne gândim că Bebu şi Berzunţeanu evoluează ca pe sârmă, neavând rezerva / şansa dublelor cinematografice, performanţa lor apare şi mai pregnantă. Plastica spectacolului, elaborată cu grijă şi cu o precizie parcă milimetrică, foloseşte cu nădejde cadre, ba chiar secvenţe din filmul de origine. Într-o atare opţiune, problema este nu doar a concurenţei (bidemensional / tridimensional; alb-negru / color) ci a raportului care se stabileşte între cele două planuri. Poate dacă regizorul s-ar fi oprit la un (stop)cadru generic, emblematic, ceea ce se petrece pe scenă s-ar fi situat într-o binevenită relaţie de complementaritate. Aşa, însă, "dublarea" deschide, poate, unghiul de observaţie, dar nu izbuteşte, prin forţa lucrurilor, să depăşească cealaltă senzaţie - de pleonasm - care devine, câteodată, deranjantă. Îmi aduc aminte de spectacolul 9 grade la Paris, pus în scenă de acelaşi Peter Kerek la Teatrul Act, unde raportul dintre cele planul real şi cel imaginar era excelent evidenţiat - culmea! - prin divergenţă. Aceeaşi Alina Berzunţeanu, aflată destul de la începutul carierei actoriceşti, era obligată la o economie de mijloace (respectiv de trăiri) care, dincolo de expresivitate şi forţă semnificantă, îi menajau anumite limite interpretative. Acum, la întrecere cu sobrietatea rece, adânc interiorizată şi perfect servită de calităţile prim-planului, pe care le etala Bibi Andersson, Berzunţeanu este obligată să fie mai expansivă, mai zgomotoasă. Nimic rău în asta; doar că... în anumite momente, comparaţia nu o avantajează. Dar, desigur, omagiul e omagiu... iar individualitatea actriţei - cu totul altceva. În fond, oricărui cârcotaş i se poate închide lesne gura prin formula neaoşă "merge şi aşa". De ce nu?

Odată experimentul încheiat, te poţi întreba liniştit la ce a folosit el, dincolo de ofranda pentru cele două interprete şi de reverenţa închinată lui Ingmar Bergman. Important e că spectacolul merge pe picioarele lui, şi o face bine, destul de convingător. Emoţia împărtăşită de către toţi actanţii reuniţi în jurul Persona-ei rămâne, indiscutabil, una reală.

Pe de altă parte, ceva mă face să mă tem de transformarea experimentului în "reţetă" - fie ea şi una artistică. Căci recitirea unor autori importanţi, obiceiul de a se bate cu ei pe burtă prin scrisori deschise adresate unuia sau altuia... ţine să satisfacă, tot mai des, veleităţile unor începători, sau nu chiar începători, dar marginali. Odată uşa deschisă în direcţia respectivă, nu ne rămâne decât să sperăm că i se va da experimentului rolul de "unicat" şi nu ne vom trezi cu montări ambiţioase şi nemaivăzute după filme precum Cu mâinile curate, Mihai Viteazul sau, Doamne păzeşte, O viaţă închinată fericirii poporului.

Persona
după un film de Ingmar Bergman
Regia: Peter Kerek
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Sound design: Aurelian Stoleriu
Editor: Ioachim Stroe
Distribuţia: Alina Berzunţeanu, Emilia Bebu
Durata: 1h 15min
Cu sprijinul: Ambasadei Suediei din Bucureşti, We are basca