Focul trandafiriu - Carousel

Oscilând permanent între tragic şi comic, între metafizic şi derizoriu, spectacolul Carousel de la Bulandra reuşeşte să umble pe muchia subţire a dozajului perfect al diferitelor registre stilistice, livrând o sinteză a complexităţii vieţii şi a alegerilor, înduioşând şi invitând la speranţă. Montarea lui Andrei Şerban e bazată pe opera Liliom a lui Molnár Ferenc, un excurs din anii 1900 în lumea penumbrelor sociale, a declasării, luminată mereu de credinţa că sublimul nu are pedigree, cont în bancă sau diplomă universitară. O poveste de dragoste între un comediant ratat, star al unui "Carusel", şi o spălătoreasă care îşi încredinţează întreaga fiinţă unui om cu reputaţie de afemeiat şi bărbat violent, este acum plimbată graţios de Andrei Şerban prin lumea canţonetelor italiene, a vodevilurilor şi a unei serii mereu surprinzătoare de motive din credinţele şi cultura umanităţii.

Liliom se îndrăgosteşte de Iulia, o spălătoreasă aterizată întâmplător la Carusel, iar în scurt timp se căsătoresc. Dar ce să fie oare acest mister al sufletului uman, care uneori scoate la iveală întuneric chiar într-o mare de lumină? Un simplu gest de bunăvoinţă al Iuliei - oferirea unei ceşti de cafea, fără ca ea să dorească una - e de ajuns pentru a provoca o ceartă. Îl irită amabilitatea ei, îl oboseşte, i se pare că i se dau lecţii, că e dădăcit şi privit de sus. Îl revoltă, de fapt, iubirea gratuită, dezinteresată. Adică iubirea însăşi. E una dintre tainele omului: o zbatere în braţului celui care te îmbrăţişează, o fugă din faţa inimii frânte pentru tine. Pentru că în faţa unui asemenea lucru trebuie să răspunzi clar, definitiv - Da sau Nu - pentru că implică responsabilitate, pentru că te simţi prea mic şi slab pentru a răspunde la fel, pentru că nu te simţi vrednic de iubire. Totul degenerează într-o ceartă, el o loveşte. Iar ea spune mai târziu: Ciudat, am simţit această lovitură ca pe o mângâiere.

Confruntarea cu aceste săgeţi interioare are loc abia după moartea lui Liliom - o sinucidere stupidă, după ce este încolţit de poliţie în urma unei tentative prosteşti de a tâlhări pe cineva... pentru a face rost de bani pentru copilul său ce urma să se nască -, când el ajunge la Judecata din Cer. E o comisie funambulescă de comisari-îngeri - registru burlesc care, tocmai de pe acest teren frivol, reuşeşte să pună marile întrebări. Lui Liliom i se pune din nou filmul acelui conflict cu Iulia, dar de data aceasta se pot auzi şi gândurile sale. Iar glasul său interior se tânguia, în timp ce în afară el o agresa verbal şi o lovea: Cum aş putea să mă ridic la înălţimea iubirii ei? Comisa îl condamnă pe Liliom la 16 ani de Purgatoriu pentru a-şi purifica orgoliul, revolta, dar în primul rând pentru a-şi câştiga din nou iubirea de sine.

Suntem de fapt în zona unui resort interior care face nenumărate drame. "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi" spune Biblia. Mulţi acceptă formal aceste cuvinte şi au impresia că le înţeleg. Aici e mecanismul iubirii. Iubirea faţă de aproape nu e posibilă dacă mă urăsc pe mine însumi, dacă nu am "stimă de sine", dacă nu îmi cunosc demnitatea interioară indestructibilă, intrinsecă, derivată din simplul fapt că sunt om, fiinţă raţională capabilă de a iubi. Liliom moare rugând-o pe Iulia să-i spună viitorului copil că tatăl său a fost un ticălos. În lumea de dincolo, el insistă că e un om rău, că nu-i pasă de nimic, ignorând şansa purificării.

Dar este trimis oricum în "focul trandafiriu" al Purgatoriului - metaforă a speranţei, a unei blândeţi supranaturale ce pare să învăluie tot acest Carusel al dramei universale a umanităţii. Se întoarce după 16 ani sub chipul unui cerşetor, se întâlneşte cu soţia sa - rămasă văduvă, necăsătorită - şi cu fiica. Este şansa sa: de a face o faptă bună pentru a ajunge să vadă Lumina Veşnică, Raiul. Dar eşuează şi acum, nu se înţelege cu cele două. Ba mai mult, o loveşte şi pe fiică. Care, ca mama sa cu ani în urmă, simte lovitura tot ca o mângâiere.

Liliom este condamnat prompt la încă 16 ani în "focul trandafiriu". Din perspectiva autorului, el merită încă o şansă. Pentru că lovitura sa nu doare, pentru că el nu e, în adânc, un ticălos. Dreptatea se face, greşeala se ispăşeşte scump, dar deschizându-se către orizontul speranţei. Carousel este astfel un spectacol al nivelurilor conflictuale din Om, al coborârii în "castelul interior" al sufletului, partea cea mai ascunsă, în care privirea unui judecător din eternitate insistă - cu umor, cu dreptate, cu duioşie - să vadă ceva minunat, pur, neîntinat.