Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Carousel

Musicalul şi închisoarea-heterotopie - Marmură şi Car(o)usel la Teatrul Bulandra


Observator Cultural, martie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cele două premiere de la finalul anului 2015 la Teatrul Bulandra, Car(o)usel şi Mar­mură, au completat repertoriul teatrului cu două genuri de spectacole destul de puţin reprezentate la noi: musicalul, pe de o parte, şi teatrul intelectualist, de idei, pe de altă parte. Car(o)usel, în regia lui Andrei Şerban, este o montare flamboaiantă, care, pe fundalul înşelător de veselie dat de canţonete şi de umorul buf al unor scene, transpune o dramă profundă a imposibilităţii comunicării şi a oportunităţilor ratate de salvare; Marmură, în regia lui Yuri Kordonsky, merge pe o altă linie, a dramei construite din schimbul de replici inteligente, spumoase între doi actori pe care regizorul i-a văzut în ipostaza ideală de a filtra raţionalul şi intelectul prin emoţie şi poezie: Victor Rebengiuc şi Marian Râlea, angajaţi într-un dialog despre relativitatea ideii de libertate.
 
Prin Car(o)usel-ul şanselor ratate

Adaptare de Andrei Şerban şi Daniela Dima după un celebru musical de pe Broadway, pornind de la piesa Liliom de Ferenc Molnár (pusă pentru prima oară în scenă în 1909, în Budapesta), spectacolul Car(o)usel, în regia lui Andrei Şerban, se îndepărtează de ceea ce regizorul numeşte "feerie pur americană" şi tratează la un nivel general uman o serie de teme universale, precum iubirea necondiţionată, prin mijloace artistice variate, de la actorie la dans, pantomimă şi cînt. Un spectacol cu tentă artaudiană - nu întîmplător Andrei Şerban a păstrat personajul Antonin Artaud din ecranizarea lui Lang, după piesa Liliom -, Car(o)usel se foloseşte de toate mijloacele de expresie pentru a dezvălui substanţa tragică a unei poveşti ce doar pare născută din banalul vieţii de zi cu zi. "Scenariul nostru contrabalansează duritatea subiectului cu o tramă aparent uşoară, fluidă, cu accente naive, incluzînd şlagăre italieneşti cu iz fermecător şi lejer, care comunică în acelaşi timp o tristeţe, o melancolie şi chiar o suferinţă care nu e specifică unei colectivităţi, ci universal valabilă."

Intrarea în caruselul deţinut de Madam Muscat (Rodica Lazăr / Maria Obretin) şi unde Liliom este animator se face încă din foaierul teatrului. O captatio benevolentiae menită să şteargă graniţele dintre actori şi spectatori, pentru ca senzaţia să fie că sînt cu toţii vizitatori în acest carusel, metonimie a vieţii. Vlad Ivanov şi ceilalţi actori întîmpină publicul cîntînd şansonete vesele şi invitînd la o imersiune cît mai credibilă în lumea bîlciului: poţi să dansezi, să bei şampanie alături de ei, să faci poze.

În decorul marca Octavian Neculai şi pe muzica interpretată şi compusă de Raul Kusak, se conturează o poveste în care se distinge trioul Liliom (Vlad Ivanov) - madame Muskat - spălătoreasa Iulia (Alexandra Fasolă / Ana Ularu): ambele femei, deşi firi total opuse, sînt îndrăgostite de acelaşi bărbat: Liliom, bărbatul care, din cauza neputinţei de a se exprima şi conştientizînd micimea propriei persoane, se manifestă în singurul mod pe care îl ştie: mascînd, prin agresivitate şi ironie, toate intenţiile bune. Impresionantă versatilitatea lui Vlad Ivanov care marchează subtil trecerea de la momentele dramatice la cele uşoare, vesele, ce frizează uneori comicul buf. Ivanov este şi clovnul, bufonul charismatic de la bîlci, dar şi bărbatul introspectiv, ale cărui gînduri şi sentimente adevărate nu se traduc niciodată prin vorbă sau gesturi.

În jurul acestor personaje, se învîrte o lume pestriţă şi comică de figuri caricaturale, ce accentuează tragismul la care singurelele personaje complexe, Liliom şi Iulia, sînt condamnate. Astfel, Maria (Ana Covalciuc / Silvana Negruţiu) şi Wolf (Radu Iacoban) sînt cuplul simpluţ, amuzant, reprezentanţi ai celor "ajunşi", dar care nu îşi pot acoperi niciodată pe deplin lipsa de graţie. Albert (Cătălin Babliuc), amicul lui Liliom, bufonul suprem, este doar un instrument prin care se testează tăria de caracter a lui Liliom. Mătuşa fotografă (Mirela Gorea) şi nepoata ei (Andrada Corlat) aduc o notă de excentricitate, prin care însă transpare şi mai mult lumea de carton în care trăiesc Iulia şi Liliom.

De remarcat faptul că, în ceea ce priveşte rolurile principale, dubla distribuţie dă tente uşor diferite raporturilor între personaje: Liliom pare şi mai întunecat, mai dur atunci cînd joacă alături de Alexandra Fasolă în rolul Iuliei, întrucît actriţa dozează supunerea şi forţa interioară astfel încît să pară că acceptă orice de la soţul ei, cînd, de fapt, personajul cu adevărat puternic este ea; în schimb, Ana Ularu nu îşi poate ascunde acea îndrăzneală a privirii, a vorbei, care stabileşte un alt raport de forţe între personaje, incompatibil cu tiparul de construcţie al personajului Iulia. La rîndul său, Rodica Lazăr, în rolul patroanei caruselului, aduce o notă de eleganţă, manifestîndu-şi atracţia faţă de Liliom pe o notă de discreţie care nu se observă la Maria Obretin, a cărei madame Muskat este mai puţin senzuală, împingînd-o în registrul vulgarităţii.

Ceea ce îşi doresc, de fapt, toate aceste personaje este mai asemănător decît discrepanţele aparent de netrecut între ele: ceea ce le uneşte este nevoia de a fi înţelese şi iubite, chiar dacă îşi manifestă această nevoie direct sau prin gesturi contradictorii. Vorbind despre sentimente general umane şi fără a plasa personajele într-un spaţiu şi timp clar delimitate, spectacolul lui Andrei Şerban nu îşi propune să fie corect politic. Ar fi uşor de catalogat replica Iuliei despre palma dată de Liliom care se simte ca o mîngîiere drept un mesaj antifeminist, dar este clar că adevăratul raport de forţe înclină în favoarea personajului feminin: Iulia este înzestrată cu răbdare, înţelepciune, iubire necondiţionată, dar şi cu forţa de a merge mai departe, cu forţa de a fi ea însăşi şi de a comunica, de a se comunica indiferent de consecinţe. Aş spune chiar că este un spectacol feminist, întrucît Iulia este singurul personaj ce pare fără greşeală, singurul personaj care îmbină sensibilitatea şi forţa interioară pentru a face bine.

Car(o)usel este un spectacol ce vorbeşte despre nevoia de iubire, dar şi despre şanse, care trebuie înţelese şi apreciate atunci cînd apar, aici, în această realitate, fără a aştepta un dincolo în care, aşa cum se înfăţişează în registrul ironic al lui Andrei Şerban, lucrurile nu stau deloc altfel. Aceeaşi birocraţie, aceeaşi nedreptate, aceleaşi subiectivisme. Pe acest tipar repetitiv, pare că Liliom este mai damnat decît Faust, căci greşelile făcute pe pămînt riscă să se repete într-un limb al aşteptării şi al neputinţei.
 
Marmură. Strategii de evadare

Atunci cînd îţi lipseşte spaţiul, umpli această lipsă prin altceva şi, cum închisoarea este carenţa de spaţiu compensată printr-un exces de timp, infinitatea posibilităţilor mentale de călătorie prin timp devine portiţa către libertate în spectacolul Marmură, în regia lui Yuri Kordonsky, de la Teatrul Bulandra, după o piesă de Iosif Bordsky (laureat al Premiului Nobel pentru literatură), în traducerea Maşei Dinescu. Un spectacol intelectualist, cu subtilităţi poetice şi filozofice pe care numai nişte actori de talia lui Victor Rebengiuc şi Marian Râlea le puteau atinge, actori care să poată să filtreze intelectul prin emoţie, Marmură propune un dialog de idei, care traversează teme de la viaţă, moarte, libertate, artă etc. Pretextul acestui dialog este încarcerarea lui Publius (Victor Rebengiuc) şi Tullius (Marian Râlea), doi romani, într-un turn ce lasă impresia că acţiunea se petrece pe vremea Imperiului Roman, în care o cameră de filmat face însă trecerea înspre un tip de distopie Big-Brother, dublată de o distopie a închisorii interioare.

Deşi nimic nu pare a sugera condiţii inumane de viaţă, dimpotrivă, existenţa celor doi este suspendată în carcera interioară din care fiecare încearcă să scape prin metode diferite: Publius visează neîncetat că trebuie să existe o breşă în sistemul de securitate şi că se poate evada cumva, iar Tullius, ajuns la un alt nivel de înţelepciune (ce pare vecin cu depresia), nu vede evadarea decît prin intermediul somniferelor, care pot să îi ofere o altă "variantă" de timp, una mai suportabilă: nu opt ore de somn şi 16 de veghe, ci 16 ore de somn. Victor Rebengiuc face din Publius un personaj aproape copilăros în candoarea lui, în vitalitatea sa ce tînjeşte după albastrul orizontului şi care oferă un contrast dureros cu limitarea sufocantă din celula în care nici măcar gradul vizibil de confort nu mai este suficient; Marian Râlea vine cu o notă de sarcasm şi face din Tullius un personaj de o inteligenţă tăioasă, ce pare că a acceptat inutilitatea oricărui vis sau efort şi pentru care nimic nu este imposibil, nici măcar evadarea, din care face o demonstraţie de relativitate, spre uluirea colegului său de celulă. Spaţiul este un monstru de care nu ai cum să scapi, oriunde ai fugi, iar turnul însuşi, în viziunea lui Tullius, nu este un element constrîngător, ci o modalitate de accedere în Timp. Evadarea fizică nu are nici un sens, atîta vreme cît schimbarea reală nu este posibilă, căci spaţiul carcerei nu diferă prea mult de spaţiul aşa-zisei libertăţi.

Decorul marca Nina Brumuşilă este dominat de alb şi încărcat de busturi din marmură ale unor poeţi latini. În această celulă, în care cei doi deţinuţi urmează să-şi petreacă tot restul vieţii, timpul pare că are o răbdare infinită cu ei, iar Publius şi Tullius, într-un amestec de umor şi ironie, de dramatism temperat de resemnare, speculează asupra noţiunii de libertate. În spectacolul lui Kordonsky, închisoarea devine o heterotopie, conţinînd semnificaţii multiple şi formînd un spaţiu specific, cu propriile sale reguli (de altfel, însuşi Foucault, filozoful care a dezvoltat termenul, numea închisorile "heterotopii ale devierii"). În acest spaţiu claustrant, în care timpul pare a se dilata, în raport invers proporţional cu percepţia concretă a mediului locuit de personaje, Tullius şi Publius sînt, cumva, personaje atemporale, convinse că poezia este capabilă să înscrie lucrurile în istorie.

Marmura, acest material durabil din care sînt făcute busturile poeţilor, ca pentru a da senzaţia însemnătăţii operei lor, este, paradoxal, şi un simbol al fragilităţii. Oricît de greu ar fi părut la început, se dovedeşte că poate fi distrus rapid, fără a lăsa nici o urmă. Forţa conţine în ea capacitatea de distrugere (sau autodistrugere), şi această dualitate este ceea ce stă la baza oricărui caracter uman, indiferent de variaţiile sale, căci, din păcate, aşa cum spune Tullius, ceea ce avem în comun este mai puternic decît ceea ce ne diferen­ţiază.



 Toate articolele despre Carousel
 Toate articolele despre Marmură


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Silvia Dumitrache


Alte articole

 Palma care nu doare - Car(o)usel, Mihai Brezeanu
 Îngerii din scrînciob - Carousel, Cristina Rusiecki
 (Car)o(usel) - Car(o)usel, Mihai Brezeanu
 Omul cel rău din Ivanov - Carousel, Mihai Brezeanu
 Miracolul suprafeţelor, supremaţia iluziei - Repetiţii deschise la Carousel de Andrei Şerban, Beatrice Lăpădat
 Toate articolele despre Carousel


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer