(Car)o(usel) - Car(o)usel

Iulia munceşte. Iulia îndură. Iulia aşteaptă. Iulia iartă. Iulia nu minte. Cu o excepţie: pune un "nu" înaintea oricărui "te iubesc". Deşi...

Liliom trândăveşte. Liliom loveşte. Liliom pleacă. Liliom (se) învinovăţeşte. Liliom minte. Cu o excepţie: după 16 ani în purgatoriu, la unica ocazie pe care zeii i-o oferă de-i vorbi Iuliei şi copilului lor, Liliom alege să spună adevărul. Deşi...

Deşi, între timp, Iulia a reuşit să se adapteze. Şi ce alt compromis e mai la modă decât minciuna? "Ai fost un om rău!", îi aruncă Iulia lui Liliom la priveghi. "A fost un om bun!", îi spune Iulia fiicei lor mult timp după aceea. Copiii n-au voie să ştie că oamenii răi pot fi şi ei iubiţi. Că, dintre toate, iubirea îşi e fidelă doar sieşi, fără a recunoaşte moralei ori raţiunii cel mai mic drept la existenţă.

În Iulia, e câte ceva din Shen Te, Omul cel bun din Seciuan / Bucureşti. În Liliom, e mult din (Vlad) Ivanov. În jurul lor, aceeaşi lume agresiv-ipocrită, blândă, uneori, cinic-superficială, multe-ori. Precum aici, aşa şi Dincolo, ca într-un carusel mişcat etern de o forţă neobosită ce nu se mai satură să rotească destine într-un cerc absurd.

În Trenuri cu prioritate, Bohumil Hrabal aplică ştampile pe somptuosul fund al unei femei superbe. În Car(o)usel, Andrei Şerban aplică ştampile pe tot ce mişcă în viaţă, în moarte şi în lunga zbatere pe drumul dintre ele. În fiecare zi, aplicăm ştampile pe cei din jur. "Om bun", "om rău" şi gata. Prezent sau plecat de mult, ştampilatul nu are drept la recurs. L-am judecat, l-am etichetat, l-am condamnat şi mergem mai departe în carusel. Adică, stăm pe loc. Înţelegem vreodată pe cineva?

Madame Muskat "ştie" cine e şi ce vrea Liliom. Şi, pentru că îl iubeşte, încearcă să-i îndeplinească dorinţele. Iulia încearcă să înţeleagă. Şi, pentru că îl iubeşte, înţelege că uneori, adeseori, nu e nimic de înţeles. Că, adeseori, oamenii sunt de neînţeles. Dar, de iubit, mereu.

Pentru Ivanov, Octavian Neculai a preferat un decor auster. La Car(o)usel, feeria multi-coloră începe din foaier, continuă printre rândurile de spectatori, explodează pe scenă. Tablou după tablou, în ritmul Şerban, Neculai desenează piesa, filmul, (cap)o(do)pera. Şi pentru ca vocile formidabilului trio central Fasolă - Ivanov - Obretin, lângă vocile excelentului trio secund Babliuc - Negruţiu - Iacoban, să urce până în adâncurile fiecăruia dintre spectatori, au fost inventate viu-muzicile lui Kusak, dansurile lui Rusu şi luminile (de sală, de avanscenă, de adâncuri; difuze ori focalizate) lui Darie & Şerban.

Deasupra tuturor, literele ce formează numele spectacolului. Pentru fiecare literă, multe becuri. Un C inversat, atârnând ca o semilună şi un L uşor într-o rână lasă loc de AROUSE. A trezi. A atrage atenţia. A stârni. A excita. Spectacolul de la Bulandra are câte mult din toate acestea.

Becurile din O nu se aprind niciodată. O, adică litera pusă între paranteze în titlul de pe afişul piesei. Orice sclipire, oricât de orbitoare, ascunde un întuneric. În fiecare mulţime zgomotoasă, se găseşte mereu, nebăgat în seama, un om tăcut. Ce pierdem în mijlocul carnavalului în care ne transformăm vieţile? De ce adevărul e ultimul pe orice listă de invitaţi? De ce spunem "te iubesc" doar când e prea târziu?

O e poate de la omenescul care, uitat prea adesea în întuneric, nu mai ştie să se exprime decât sub întunecate nuanţe agresiv-violente. Liliom nu ştie să-şi arate iubirea, Iulia nu ştie s-o rostească. Decorul vieţilor lor lasă în urmă un perete gol. De undeva, de aproape, se aude muzica de la (car)o(usel).