Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cercul cel vicios - Despre oameni şi cartofi la FNT, 2018


octombrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Poate că nu sună cine ştie ce impresionant un spectacol care e făcut pe jumătate din câteva interviuri cu nişte romi maghiari, interviuri proiectate pe un ecran mare şi traduse live în română de câţiva actori - bărbaţi pentru voci masculine, femei pentru voci feminine -, şi pe jumătate dintr-o serie de poeme-poezii scrise de Radu Afrim, inspirat de poveştile comunităţii de romi din Sfântu Gheorghe, plus câteva cântece live ale unor copii din aceeaşi comunitate.

Dar cele de mai sus nu spun nimic despre tulburarea cu care am ieşit ieri (22 octombrie 2018) de la spectacolul Despre oameni şi cartofi al teatrului "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe. Cu lacrimi necurse pe obraji, cu capul pleznind de apăsare, cu întrebări despre ce se poate face când singur nu prea poţi face nimic şi când solidaritatea e atât de puţină, de e chiar şi puţină. Cu stomacul strâns de un spasm dureros. Cu inima ruptă şi cu vise ce sper să mă bântuie dincolo de acest Festival.


E un spectacol despre o lume pe care nu o înţelegem, o lume departe de noi, cei care scriem sau citim pe Facebook ori pe LiterNet, sau mergem la teatru ori la cinematograf ori la Ateneu. Acum şase ani, nişte oameni (de etnie romă) au fost într-o zi (una dintre acele zile bune pentru că aveau ceva de lucru) la cules de cartofi. Plata lor pentru o zi de muncă: 25 lei, o găleată de cartofi şi o masă caldă (spre comparaţie, biletul la acest spectacol a costat 55 lei). La întoarcere, căruţaşul tocmit să îi transporte de la câmp (un bătrân de 78 de ani, probabil la fel de sărac ca ei) a forţat traversarea căii ferate, iar remorca căruţei a fost lovită în plin de un tren, care a omorât 2 bărbaţi şi 7 femei din cei 15 oameni care se aflau în ea. O ştire ce a avut puţine ecouri în mass-media şi a trecut în uitare relativ repede. Autorităţile locale au dat o mână de ajutor la înmormântări şi, în câteva cazuri, ajutoare sociale. Interviurile din spectacol sunt cu cei rămaşi în urma celor morţi, soţ sau soţie, mamă bătrână şi bolnavă, copii mai mici sau mai mari.

 

E un spectacol despre sentimentele înghesuite ale unor oameni striviţi de viaţă. Despre oameni care zic "Înainte aveam tot, acum nu mai avem nimic", iar "tot"-ul lor înseamnă că aveau în fiecare seară nişte pâine să dea de mâncare cel puţin copiilor sau un radio ca să fie muzică la nuntă.

E şi un spectacol despre umilinţa pe care o împlântăm în mâna întinsă, atunci când posesorul mâinii a ajuns la capătul soluţiilor. Iar dacă uneori / rareori, câte unul dintre cei mici se mai salvează prin sport sau dans, e vorba de cazuri izolate, excepţiile care ne justifică cumva clişeele cu "cine vrea, reuşeşte". Clişeele de necondamnat ale celor norocoşi, care au avut mereu sprijinul de care au avut nevoie, atunci când au avut nevoie.


Nu ştiu dacă spectacolul o să aibă vreun efect concret, dacă putem să simţim cu adevărat cum trăiesc oamenii din altă lume. Radu Afrim ştie să spună povestea fără să evite durerea, dar şi fără să cadă în patetism şi în senzaţionalism. Baletează între corporalitatea fabulos de frumoasă a unor actriţe-dansatoare şi realitatea corporală a unor cămăruţe de 15 mp în care trăiesc 5 sau 6 sau 8 oameni, fără nimic din ceea ce este normalitatea noastră minimală: apă curentă, curent electric, frigider, maşină de spălat... banalităţi. El şi Vargyasi Levente filmează frumos şi echilibrat interviurile, fără obişnuitele clişee ale sărăciei, fără imagini repulsive. Ţine cumva în afara cadrului scenic tot ceea ce e greu de suportat, dar le sugerează din plin lăsând oamenii să vorbească. Dă senzaţia de dialog între noi şi ei, pentru că actorii nu doar traduc, ci uneori şi pun întrebări la care cei de pe ecran par că răspund. Dar e clar că noi suntem într-un loc, pe nişte scaune comode, într-o sală de teatru încălzită şi spaţioasă, iar ei sunt în altă parte, într-o altă realitate pusă pe un ecran, iar dialogul s-a petrecut cândva, într-un trecut care nu se va schimba prea curând. Şi la un moment dat vedem un băieţel care visează să devină fotbalist talentat ca să îşi scoată mama şi surorile din mizerie, camera zăboveşte pe el, pe ochii lui mari, ne lasă să ne îndrăgostim de candoarea lui, iar apoi ne informează sec că a fost lovit de o maşină şi a murit. Şi apoi lasă câteva clipe de tăcere. Şi spectacolul trece mai departe, cu noi alături.


Nu ştiu dacă ştim / dacă ne interesează / dacă putem să salvăm ceva din această lume pe care o lichidăm simplu în câteva clişee despre cum nu vor să muncească, să înveţe, să se spele, să vorbească limba română, să se lase de furat, să..., să..., să... E drept că nu există vinovăţii clare nicăieri, că uneori există chiar o oarecare bunăvoinţă distantă, că uneori e greu de spus cine ar trebui / cine poate să facă primul pas şi cum trebuie început şi care e calea de urmat şi ce înseamnă bine şi ce înseamnă rău, ce e respect pentru diferenţă şi ce e acces la realizarea unui potenţial care ar permite evadarea din colivia sărăciei şi a marginalizării. Cred că e şi o prăpastie de viziune şi de înţelegere, greu de trecut. Foarte greu. Radu Afrim şi ceilalţi au deschis o uşă pe care probabil foarte puţini vor intra. Nişte colegi cărora le-am povestit despre spectacol în timpul mesei de prânz au exclamat la un moment dat: "Dar e ficţiune, nu?" Şi pentru că nu era, s-a lăsat o tăcere grea.


Ceea ce e însă cel mai dureros e identitatea aparentă dintre viitor şi trecut. O mamă tânără dar deja turtită de viaţa pe care o duce îşi doreşte pentru copiii ei să meargă la şcoală, pentru că dacă soţul ei ştia să scrie şi să citească poate nu murea stupid după ce a mers la cules cartofi. Doar că unii dintre copiii puţin mai mari din comunitatea romă nu se mai duc la şcoală pentru că ceilalţi copii îi bat, aşa că au renunţat. Şi cercul care se închide rămâne la fel de vicios ca întotdeauna.


Teatrul "Andrei Mureşanu", Sfântu Gheorghe
Cu: Flavia Giurgiu, Alexandrina Ioana Costea, Anca Pitaru, Liviu Popa, Kozmin Đima, copiii Kristian, David, Zsolt, Emoke
Traducerea în limba maghiară: Nagy Lázár Kincső / Traducerea în limba engleză: Anna Maria Popa
Scenografie şi costume: Andreea Simona Negrilă / Montaj si animaţii: Ördög-Gyárfás Ágota / Video: Vargyasi Levente & Radu Afrim / Grafica: Vetró Baji / Coregrafia: Flavia Giurgiu / Muzica originală: Kónya Ütő Bence / Live DJ: Attila Nagy / Light Design: Zsigmond Bakó
Credit foto: Volker Vornehm / TAM.




 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2018
 Toate articolele despre Despre oameni şi cartofi
 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, 2019


1 comentariu

  • Și totuși, cercul vicios se poate rupe
    Argentina Firuță, 24.10.2018, 17:51

    Felicitări, domnule Penescu pentru alegerea spectacolului pe care îl prezentați... A existat, în cercetarea sociologică, un om (Nicole Gheorghe) care a încercat să facă oarece pentru comunitățile rome din diferite zone... Astăzi însă, societatea noastră e mai indiferentă ca oricând. Unii romi s-au îmbogățit și nu le pasă decât cum să-i folosească în interes propriu, economic sau politic, mulți au emigrat, iar media și-a făcut un obicei din a-i arăta în emisiuni despre criminalitate și manele...
    Și totuși, cercul vicios se poate rupe, SPER, dacă acest spectacol va fi prezentat și în alte teatre, la televiziuni locale și chiar la TVR 1, pentru a sensibiliza nu doar Ministerul Învățământului și Partidul Romilor (dacă mai există sau doar renaște în an de alegeri), ci și Asociațiile și Fundațiile care primesc bani de la stat... Mai sper că se poate... în primul rând, prin implicarea celor mai buni, mai inteligenți și mai talentați dintre ei...

Spacer Spacer