Am fost la Sibiu, în 2007, atunci când Cristina Bazavan a descris experienţa repetiţiilor într-un "Jurnal" ce a însoţit traducerea realizată de Maşa Dinescu şi Andrei Şerban a Pescăruşului apărută pe LiterNet (de descărcat aici) sau la Cluj, tot în 2007, la durerosul Purificare. Am trecut prin experienţa a trei dintre Academiile Itinerante care au fost şcoală şi curăţenie a zgurei sufleteşti, în 2011, 2012 şi 2016. Ba chiar am ajuns şi între ruinele fostei săli Amfiteatru a TNB-ului, jucând într-un Richard III de aproape 15 minute, limpezit discret de Andrei Şerban, care va rămâne mereu în istoria mea emoţională. Se poate spune că am fost privilegiat. Se poate spune că privirea mea asupra spectacolelor lui Andrei Şerban e încărcată de memorie afectivă.
(Richard III, Mogoşoaia şi TNB, 2012)
Cu toate astea, la fiecare repetiţie la care am acces, redescopăr fascinaţia lucrurilor simple-complexe care se petrec la intersecţia dintre un regizor inspirat şi un grup de actori dispuşi să meargă alături de el până în pânzele albe. Alături de Andrei Şerban nu se face "doar un spectacol". E ceva mai mult, e ceva mai profund, e ceva mai departe. Sună ezoteric, îmi dau seama, dar nu e decât o formă de căutare, o formă de ucenicie. Nu există nici o garanţie că drumul e corect ales de la primul pas, dar e garantat că va fi o odisee. Cu paşi înainte, cu alunecări, cu ezitări, cu întoarceri şi reporniri. Ca-n viaţă, până la urmă.
Pentru cei care au şansa de a participa, fie şi fugar, la o repetiţie cu Richard 3-ul de la Bulandra, este evident că, nu altfel decât de obicei, Andrei Şerban e mai mult decât un regizor. El nu preia şi ilustrează pur şi simplu o adunare de vorbe scrise de altcineva, fie el chiar Shakespeare, ci intră în interiorul textului, îl modelează, caută şi răstoarnă sensurile fiecărui cuvânt, rescrie textul pe măsură ce îl pătrunde şi şi-l apropriază. Chiar dacă de această dată Daniela Dima semnează singură traducerea şi adaptarea lui Richard 3, e deja cunoscută colaborarea strânsă în care cei doi lucrează şi creează de ani îndelungaţi. Iar dincolo de ceea ce e deja scris pe foaie, în repetiţii, căutarea pe marginea chiar şi a unui singur cuvânt este fascinantă, prilej de brainstorming pentru actori sub conducerea regizorului, prilej de dezbatere asupra sensului pe care cuvântul trebuie să îl descrie în totalitate. Când prinţişorul Eduard este caracterizat ca "obraznic", întrebarea dacă acest cuvânt subliniază suficient de bine felul în care Richard îl priveşte şi se raportează la acesta, face ca variantele să înceapă să curgă, fiecare cu nuanţe care subliniază tinereţea lui Eduard sau atitudinea sa: "neobrăzat", "neruşinat", "tupeist", "insolent", "neascultător", "mucos" sau chiar "puţoi". Se convine în final asupra lui "impertinent", dar căutarea poate să se reia oricând de la zero, dacă în creşterea ulterioară a textului cuvântul nu e suficient de puternic, suficient de complet, suficient de acoperitor.
Să vezi un spectacol creat de Andrei Şerban înseamnă să arunci o privire în simbioza lui Andrei Şerban cu un text mare, cu un număr de personaje descoperite dintr-un punct de vedere personal, dar în acelaşi timp universal. Richard 3 de Andrei Şerban e o călătorie împreună în căutarea şi poate descoperirea unui alt Richard. O călătorie în care Marius Manole e cel din care ar putea / ar trebui să iasă Richard-ul pe care Andrei Şerban îl intuieşte.
În prima repetiţie pe o scenă abia desţelenită, fiecare frază rostită de Marius Manole e tradusă de Andrei Şerban în alte cuvinte, descriind stări care trebuie să ajungă la spectator dincolo de ceea ce se aude, uneori chiar în ciuda a ceea ce se aude, pentru că gândul lui Richard e întortocheat, plin de subtexte. Cu toţii ştim unde ne va duce povestea, dar Marius trebuie să ne facă să îl credem aşa cum îl cred cei din jur, să ne temem de el aşa cum se tem cei din jur sau să îl considerăm un infirm incapabil să ne răstoarne lumea aşa cum îl consideră cei din jur. E un joc pe muchie, e un rol în care mierea şi otrava trebuie amestecate cu grijă, dozate cu atenţie. E un joc, care are de fapt doar aparenţă de joc, în care nu contează doar faptele nude, ci şi toate implicaţiile pe care acestea le aduc în sufletele celor care participă, dar şi a celor care urmăresc, a celor care se tem, dar şi a celor care lasă lucrurile să curgă, sperând că taifunul ce se va abate peste lume îi va ocoli, îi va cruţa. Richard nu e Richard până când toţi cei din jurul său nu îl ştiu, nu îl acceptă, nu îl fac să fie Richard. Şi asta trebuie să iasă prin porii lui Marius şi să ajungă la fiecare spectator care îl va face pe Richard să fie Richard, seară de seară.
Alături de Marius e o lume construită din actori-personaje, fiecare trăgând după el partea sa de lume. Fiecare cuvânt al lui Cornel Scripcaru, fiecare luptă a sa cu obiectul nărăvaş care i se răzvrăteşte în mâini, fiecare privire aţintită sau fugită de la cel care i se adresează mieros, trebuie să fie la limita dintre teamă şi aroganţă. Fiecare zbucium atât de consumator al Rodicăi Lazăr trebuie să fie la limita între disperarea pierderii unui soţ şi teama de singurătatea lipsită de protecţie care o aşteaptă. Fiecare gest maiestuos al Mirelei Gorea trebuie să fie semn al unei vieţi trecute prin nenumărate momente de cumpănă şi îmbibate de înţelegerea singurei demnităţi care rămâne când se pierde tot. Fiecare vorbă a lui Cătălin Babliuc trebuie să îl arate ca pe un Horaţio al lui Richard, un resoneur al timpului care trece (Time is on my side va zice pianul lui Raul Kusak la un moment dat, acompaniat de un zâmbet sardonic), deopotrivă reflexiv şi manipulator. Fiecare tril al vocii lui George Ivaşcu trebuie să arate că se poate merge spre iad în pas de vodevil. Fiecare vorbă suavă şi inocentă a Catincăi Maria Nistor trebuie să marcheze credulitatea unei vârste fragede, care nu a dat încă peste duplicitate. Şi, alături de toate aceste, Alin State, Constantin Dogoiu, Lucian Ifrim sau Adrian Ciobanu trebuie să fie cei care trăiesc viaţa aşa cum vine ea, cu vise şi speranţe care le vor fi confirmate sau spulberate, cu naivităţi sau cu planuri mafiote, cu supunere faţă de o tabără sau faţă de alta, oameni sub vremuri, cu vieţile modelate de toate întâmplările în care sunt prinşi, fără să îşi dea seama, mergând cu şuvoiul.
Iar Andrei Şerban urmăreşte tot acest eşafodaj, îl ghidează cu siguranţă, îl modelează în albia pe care mintea sa a creat-o, sugerează motivaţii, profunzimi, nuanţe, gesturi, descrie situaţii ample de extratext, vorbeşte în particular cu fiecare actor pentru a-i da încredere şi putere pentru a susţine tot ceea ce se creează, chiar în acel moment, chiar acolo, sub ochii celor care au norocul să fie prezenţi. O scenă cu întreaga distribuţie, cu excepţia Alexandrei Fasolă, o scenă de trecere între două jumătăţi de spectacol, o scenă în care apele nu s-au despărţit încă, dar în care există prevestiri a ceea ce urmează să se întâmple în continuare,
Cuvintele lui Andrei Şerban marchează şi ele căutarea în care toată echipa se află, căutare cu borne clare, dar şi fără siguranţe absolute, fără rigidităţi unilaterale: "Spectacolul, care se conturează în repetiţii cu o viteză şi intensitate mai mare decât cea cu care sunt obişnuit, aduce la lumină, ca să-l citez pe amicul Biţă Banu, «noaptea shakespeariană, noaptea politică, noaptea crimelor şi a nebuniei, noaptea exceselor, a exceselor criminale, a exceselor sexuale şi de tot felul». O lume pe care autorul aproape a fotografiat-o, ca un document al timpului. Dar acest reportaj minuţios şi profund nu e doar politic şi social. E o altă oglindă a sufletului (tema constantă a bardului) şi evidenţiază aspecte noi, şocante ale motivelor care au provocat dezastrul, nu doar pe plan individual, ci al unei ţări ajunse în ruină. Dar acum o altă lume, tulburător de modernă şi incredibil de adevărată, se conturează pe scena de la sala Liviu Ciulei de la Bulandra, sub ochii noştri uluiţi."
Pe 6/8/12/13/14 martie 2019, se va trece la o nouă fază, cea a repetiţiilor deschise publicului larg (biletele se pot găsi aici), desfăşurate în regim de avanpremiere, dar cu posibile schimbări, în care fiecare spectator se va alătura cu energia sa modelării finale a spectacolului. Pentru ca pe 15 martie 2019 să fie premiera, nicidecum un capăt de drum, ci, dimpotrivă, un alt fel de început. Căci teatrul, atunci când e teatru cu adevărat, e un drum pe care nu există capăt şi pe care staţionarea nu e decât temporară şi aparentă.
RICHARD AL III-LEA de William Shakespeare
traducere şi adaptare: Daniela Dima
Distribuţia:
Richard, duce de Gloucester, mai târziu regele Richard al III-lea - MARIUS MANOLE
Regele Eduard al IV-lea, Un ucigaş, Lordul Primar al Londrei - GEORGE IVAŞCU
Regina Elisabeta, soţia lui Eduard al IV-lea, Un călugăr - RODICA LAZĂR
Regina Margaret, văduva regelui Henric al VI-lea, Copilul Eduard, prinţ de Wales, fiul lui Eduard al IV-lea, Shakespeare - CORNEL SCRIPCARU
Lady Anne, mai târziu ducesă de Gloucester şi regină, anterior casătorită cu Eduard, fiul regelui Henric al VI-lea; Un călugăr - ALEXANDRA FASOLĂ
Ducele de Buckingham - CĂTĂLIN BABLIUC
Hastings, Lordul şambelan, Un cetăţean - ADRIAN CIOBANU
George, duce de Clarence, fratele lui Richard al III-lea, Lord Rivers, fratele Reginei Elisabeta, Sir Richard Ratcliffe, Un cetăţean - CONSTANTIN DOGIOIU
Brakenbury, locotenent al Turnului, Dorset, fiul lui Elizabeth dintr-o căsătorie anterioară, Catesby - ALIN STATE
Lord Stanley, Un ucigaş, Un cetăţean - LUCIAN IFRIM
Ducesa de York, mama regelui Richard al III-lea, a lui George, duce de Clarence şi a regelui Eduard al IV-lea - MIRELA GOREA
Copilul Richard, duce de York, O cetăţeană, Un căpitan - CATINCA MARIA NISTOR
Regizor artistic: Andrei Şerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Décor: Andrei Şerban
Consultant spaţiu scenic: Octavian Neculai
Costume: Fruzsina Nagy
Muzica: Raul Kusak
Asistent décor: Vladimir Iuganu
Asistent costume: Dalma Szuzsanna Szoke
Regizor tehnic: Alina Manu