Sunt pe o bancă în gara din Cluj, aștept trenul care mă va duce spre casă, spre aglomeratul și zgomotosul București. Ceva e pe cale să se destrame în mine, în cîteva ore, o anumită vrajă va trece în amintire, voi reîncepe să exist în timpul și în spațiul din care am fost extras pentru cîteva ore de emoția unui spectacol de teatru ce a depășit în multe momente ceea ce se înțelege în mod normal printr-un spectacol de teatru. Și simt, în același timp, că deja sînt altul, că nimic nu va mai fi la fel, că eu, cel care am plecat spre Cluj, nu voi mai fi niciodată egal cu eu, cel ce mă voi întoarce.
Nici nu știu de unde să încep. Să încep cu faptul că, după ani de zile, scriu din nou pe hîrtie, cu stiloul, că mă trec în cuvinte nu prin clapele impersonale ale computerului pe care îl am în spate, în geantă, ci prin penița stiloului care albăstrește, lent sau rapid, după cum se formează gîndul în mine, o foaie albă? Mîine o să transcriu totul și o să vă trimit un e-mail, e efectul depărtării și al obișnuinței cu tehnologia, dar azi, în noaptea asta, acum, singura alegere justă, singura intimă, singura care mă poate dezvălui și care mă poate reține este aceasta, cu stiloul pe pagină.
Poate că trebuie să încep de la început. Pentru că prezentul nu e de înțeles decît completat de toate momentele ce l-au precedat. Totul a început demult. Acum 15 ani, în 1991. Aveam 15 ani - curios, viața mea de pînă acum e împărțită în două de apariția dumneavoastră, au fost 15 ani fără să vă bănuiesc prezența și apoi 15 ani în care mi-ați stat mereu în gînd. V-ați gîndit vreodată ce înseamnă ca, la 15 ani, să intri practic pentru prima oară în teatru și să vezi "Trilogia"? Să începi cu "Medeea" într-o seară ploioasă și să ieși din sală amețit, fără să îți dai seama că plouă, fără să știi ce ți s-a întîmplat, fără să înțelegi ce e cu tremurul care te-a cuprins, fără să crezi că așa ceva e posibil? Să nu poți să vorbești cîteva ore și să stai pe o bordură în față la Teatrul Național, cu ploaie și un fel de lacrimi amestecîndu-se pe obraji, așteptînd să îți regăsești viața?
Am așteptat apoi, numărînd ore, minute, poate chiar secunde, celelalte două spectacole ale "Trilogiei". Au fost trei săptămîni pînă cînd am găsit bilete și le-am văzut legate, cu același tremur în tot corpul, cu aceeași excitație a celui care simte izbucnirea furtunii în aerul plin de electricitate a unei zile de vară, cu ochii lipiți de buzele și trupurile actorilor, cu sîngele pulsînd în ritmul cuvintelor.
Mi s-a schimbat viața atunci. Făceam matematică de cînd mă știam și credeam că asta o să fac toată viața. Mai mult, că asta îmi doream să fac toată viața. Îmi plăcea, mi se părea minunat să adorm cu o problemă în gînd și să mă trezesc a doua zi dimineață cu soluția găsită în vis. Dar nici o problemă nu reușise să mă ducă atît de departe. M-am îndrăgostit pentru prima oară. De ceva abstract, dar atît de concret în acele săli-catacombe ale "Trilogiei".
Am început să mă duc ca un nebun la teatru. Zi de zi aproape, sute de spectacole, festivaluri; teatrul a pătruns definitiv în viața mea. Am căutat aceeași emoție, aceeași senzație intensă, același licăr al ochiului meu întîlnit cu ochiul unui actor sau al unui alt spectator. Uneori s-a întîmplat ceva și sînt spectacole care mi-au rămas în amintire, dar, dacă mă întreabă cineva care e cel mai bun spectacol pe care l-am văzut vreodată, răspund, poate nu chiar la întrebare, dar spontan: "În mine teatrul s-a născut cu Trilogia antică." Și, scriind asta, acum, în clipa asta, am același frison pe care l-am avut mereu legat de momentele de atunci.
Cluj 2006. E ciudat cum ne dăm seama de momentele importante ale vieții, de bornele ei, doar privindu-le retrospectiv. Și totuși...
Cu Sarah Kane, cu "Cleansed" sau, mai exact cu "Purifiée", m-am întîlnit acum 4 ani, în 2002, la Avignon. George Banu îmi șoptise, în fugă, fără prea multe amănunte, să nu ratez spectacolul lui Krzysztof Warlikowski, un tînăr polonez teribil despre care se vorbea deja la colț de stradă, pentru că e... o bombă?, o minunăție?... nu mai știu cuvintele exacte. În orice caz, ideea era că e de neratat. În dimineața spectacolului, nesigur pe franceza mea, chiar în condițiile în care exista subtitrare și nu dialog direct în franceză, am citit textul. Mi s-a părut îngrozitor și neinteligibil. Spectacolul m-a copleșit, m-a doborît. Era ceea ce fusese "Trilogia", dar într-un sens rău, urît, murdar. Era un spectacol bun, dar l-am urît sincer și l-am negat cu toată ființa mea. Lumea nu putea fi așa, atît de urîtă, de crudă, de plină de ură. În lume trebuia să fie și o lumină. "Medeea" sau "Troienele" sînt departe de a fi piese relaxante, comedii, dar chiar în întunericul "Medeei" se presimțea lumina din "Troienele". Exista un sens al vieții în final, tot ceea ce se întîmpla era crud, dar, într-un fel, just, era ca o închidere necesară pentru a permite o nouă deschidere. Era o moarte care potența viața, ceva aproape religios. La Kane și Warlikowski mi se părea că se pune punct, că se moare pentru că lumea se sfîrșește, pentru că nu mai există nimic de trăit, doar lucruri de murit. Că este doar ură, frustrare și violență, că s-a pierdut dragostea și a rămas doar disperarea. Eram prea copil pentru a sesiza nuanțele? Era bariera limbii insurmontabilă? Era montarea centrată pe ură și era dragostea ascunsă deliberat? Nu știu. Poate că din toate cîte puțin.
A durat un an, un an îmbufnat, pînă m-am apropiat din nou de piesă, de data asta am dat peste textul în engleză, l-am căutat pentru că rămăsese o rană necicatrizată care mă chinuia încă. Recitind, am început să leg altfel unele dintre imaginile care îmi persistau în memorie. Am găsit povestea, am înțeles unele motivații, am învățat să iubesc un text și un spectacol, paradoxal, continuînd să le urăsc și să le neg în forul meu intim.
În drum spre Cluj am recitit textul, de data asta în română. Îmi suna în creier aceeași versiune rea de la Avignon. Veneam cu încrederea celui care asistase la repetiții la "Pescărușul" din Sibiu și la selecția pentru Atelierul din 1994, veneam să vă văd lucrând cu actorii și mult mai puțin pentru piesă. Eram puțin neîncrezător în capacitatea piesei de a mă convinge.
Puritate. E tot ce pot spune. Inocență. Dragoste. Frumusețe. Liniște. Și viață. Multă viață. Și adevăr. Incredibil de mult adevăr. Am văzut două spectacole și la ambele am respirat cu actorii. Am înlemnit cînd a intrat Andreea-Grace, m-am înfiorat la cîntecelul Ancăi-Copilul. Am zîmbit mult cînd Cristi-Graham o învăța pe Andreea/Anca-Grace să fie bărbat și m-am umplut de energie cînd Anca-Grace a intrat prima dată în hainele lui Graham. Am trăit rușinea lui Silvius-Robin și toate temerile și disperările lui. M-a emoționat profund Ramona-Femeia ce nu știe cum să își comunice dragostea. M-am bucurat de florile desenate de Robin și m-am întrebat despre secretul și singurătatea lui Hatházi András-Tinker. L-am crezut pe Adrian-Rod cînd zice să fie el omorît și pe Ionuț-Carl cînd se răsfață la începutul piesei. Erau toți de acolo, înțelegeau ce li se întîmplă și piesa / spectacolul vorbea, magic și neașteptat, despre dragoste, despre speranță, despre lumina ce nu poate fi stinsă. Mi-au dat lacrimile în multe momente, aveam un nod în gît atunci cînd Grace e bătută, violată și i se ard creierii. Monologul final al Andreei e dincolo de orice descriere. Îmi vorbește direct, spune exact acele cuvinte care trebuie spuse și cu acea nuanță pe care o simt ca necesară. Și încă regret că nu pot să scriu despre fiecare scenă, deși știu că niciodată nu voi pierde din amintire vreo clipă din spectacol.
Mă tem că vorbele sînt prea puține, că priceperea mea de a pune senzațiile în cuvinte e prea slabă pentru a mă transmite în totalitate. Cred că voi afla doar peste mult timp cît de multă energie mi-a dat acest spectacol, cît de mult am învățat să iubesc privindu-l, cîtă încredere în puterea iubirii am dobîndit în ultimele ore. Cînd am ieșit din sală, nu am vrut să vorbesc prea mult. Simțeam nevoia să fixez în mine momentul. Brațele mi s-au strîns peste piept, mă auto-îmbrățișam pentru a proteja ceea ce culesesem de pe scenă. Și am plecat în noaptea Clujului pentru a rămîne singur cu acest spectacol pentru încă o vreme.
De fapt, ceea ce vreau să spun e că m-am bucurat enorm. Și că vă mulțumesc.
(19 august 2006, Cluj, pe o bancă din gară și în tren)