Unde este experiment, există şi valoare? Uneori... - DaKINO, 2019

Dintre scurtmetrajele Competiţiei DaKINO 2019, câteva mi-au reţinut atenţia. Unele m-au impresionat. Altele m-au intrigat, poate... dar niciunul până la pragul fatidic al decepţiei. Ce-i drept, lăsasem sacul cu iluzii acasă; e mai prudent aşa.

Beyond Money (Spania, regia: Kike Maíllo) face, cu îndrăzneală, lejeritate bine controlată, curaj şi destul umor, pasul spre un fel de SF; unul cu rădăcinile în prezent. De ce "un fel"? Pentru că vârtejul tehnologic, mai ales în materie de IT-isme şi viziuni care mai de care mai îndrăzneţe, ne împinge cu viteză spre ceea ce s-ar putea numi "viitorul de după colţ". Lucia, o atrăgătoare tânără a zilelor noastre (cum se zicea... în trecutul socialist) visează la fericirea personală, condimentată cu toate ingredientele de rigoare: bani, deplasare cu puterea vântului şi a gândului, confort, iubiri diverse şi satisfăcătoare... Totul e posibil, cu condiţia să ai bani; şi să-i achiţi înainte de a intra în posesia plăcerilor dorite şi garantate. Nu, nu vă gândiţi la "alte alea"! Lucia îşi consumă fericirea la alegere, doar că în plan exclusiv virtual. Frumos, tentant, pe-alese... satisfacţie deplină. Diversă şi repetabilă la infinit. Ce-i drept, fără urme; fără suflet; şi (cam) fără noimă, aş adăuga eu, minoritarul în materie, dacă nu chiar excepţia care confirmă regula. De ce mi se pare important filmul spaniolului? Între altele, şi pentru că adaugă o piatră de domino la mult mai cunoscutul Her. Deci, vrem... nu vrem, alienarea e prin preajmă. Din ce în ce mai aproape.

Bond / Kötött pálya (Ungaria, Regia: Bernadette Mayer) are toate calităţile spre a se face urmărit cu interes: o relaţie dramatică mamă-fiică, consumată în spaţiul strâmt al unui apartament comun; mama este oarbă şi insulino-dependentă, ceea ce pune la grea încercare avânturile emancipatoare ale junei emancipate, îndrăzneţe, dacă nu chiar libertine; apariţia întâmplătoare a unui sprijin masculin, presupus binevoitor (inclusiv...) faţă de bolnavă; complicarea lucrurilor în momentul în care oarba devine victima unei tentative de crimă, prin administrarea unei supradoze de insulină; reacţia filială, energică şi altruistă, chiar dacă păguboasă pe planul libertăţii şi al intimităţii personale. Totul povestit sobru şi alert, cu ştiinţa de a analiza o relaţie în articulaţiile sale determinante, cu sobrietate şi suspans - nu mult, doar atât cât e necesar.

Sheila (Portugalia, Regia: Gonçalo Loureiro) aduce în prim plan o altă jună: la fel de tinerică, dar şi fără alte probleme decât impresia şocantă pe care caută să o provoace oamenilor, amorul de sine exacerbat în narcisism. Eforturile săltăreţe de a-şi îmbunătăţi, prin permanente actualizări, propria imagine, de a fi cât mai la modă şi chiar dincolo de ea nu garantează, însă, succesele dorite. Dacă e să ne amuzăm, i-aş recomanda să dea fuga până-n Spania, că nu-i departe, să se împrietenească cu Lucia (mai coaptă, mai introdusă în viaţă), să plătească înainte şi să fie sigură, dar singură.

Sick Birds / Le Mal Bleu (Franţa, Regia: Anaïs Tellenne, Zoran Boukherma) derulează intimităţile unui amor conjugal toxic, între 2 soţi intraţi bine în perioada "pauzelor" (meno / andro), a căror pasiune comună rămâne, însă la fel de vie: prinderea şi creşterea păsărilor. Ceea ce nu reprezintă, din câte vedem, nici o garanţie a normalităţii de cuplu. Dimpotrivă - ofensivă, arţăgoasă, veşnic nemulţumită (de cum a ajuns să arate ea, dar şi de cei din jur), mai ales geloasă şi temătoare, corpolenta Marie-Pierre, după ce-şi epuizează cota de incriminări şi reproşuri, îşi "sigilează" soţul, înfăşurându-le, ca pe un colet, în ţiplă transparentă. Aşa, ca să nu zboare şi el...

The Postman (Singapore, Regia: Francis Lau) spune povestea clasică a poliţistului corupt, înhăitat cu un dealer de droguri, dar gata să-şi piardă, din această cauză, nevasta; hodoronc-tronc... Tentativa de a ieşi sin afacerea criminală eşuează, după toate clişeele genului, el devenind victima propriului asociat, temător că i-ar periclita activitatea. Nimic nou sub soarele cinematografic, în afara noutăţii că şi în Singapore se fac filme, deloc exotice, ci după toate poncifele cinematografului de succes: gangsterism, corupţie, crimă. Noroc de ritmul alert, care te ţine atent cu speranţa (îndreptăţită) că se va termina repede şi cu bine. Adică cu rău.

The Mute/ Cam Lang (Vietnam/ SUA, Regia: Pham Thien An). "O fată încearcă să găsească răspunsul la iubire înainte de cea mai importantă zi, într-o noapte ploioasă", este prezentarea din program. Ea mi-a adus aminte de ceva asemănător ca rezumat: "O femeie înşelată de amant se aruncă sub tren" (Anna Karenina). Din fericire, Muta nu se supune precarei prezentări. Timp de 15 minute (cu tot cu generice), o tinerică - cam dezbrăcăţică şi fără vârstă - iese dintr-o biserică vietnameză, dar creştină, se ia la întrecere cu ploaia (un fel de personaj principal, cum ar veni) şi intră într-un local... nu chiar de pierzanie, dar orişicât... deloc sfânt, unde încearcă zadarnic să-şi recâştige iubita. Dezamăgită, ia ploaia înapoi, se lasă agăţată de un tip, se duce cu el într-un loc ruşinos unde fac sex, după care.... aterizează direct la propria-i nuntă (cu un bărbat!), oficiată în aceeaşi biserică creştină, unde trebuie să suportăm vreo 2 minute de predică religioasă asupra familiei şi a tainei nupţiale. Singura scăpare din acest labirint nocturno-ploios şi greu de priceput este să-ţi imaginezi că... ea îşi imaginează totul. Sau nu chiar totul...? Treaba spectatorului; căci a regizorului pare încheiată. Cu (sau fără?) succes...

Tomorrow (Spania, Regia: Andrew Tarbet)
Eliptic (până la greu de priceput) ai zice că acest filmuleţ e un fel de western... nu spaghetti, ci paella. Expusă scurt şi cuprinzător (adică didactic) tema ar suna "dragostea omului pentru calul său". Nu chiar ca El Zorab, dar tot dragoste rămâne. Cuprinşi între coperţile betonate ale civilizaţiei urbane, protagoniştii (unul bi- iar celălalt patruped) hălăduiesc printr-un peisaj montan superb (Pirineii să trăiască!), unde atmosfera devine adevăratul personaj principal, favorizându-le apropierea (bănuim) sufletească. Fără cuvinte sau nechezături. Sobră este şi despărţirea finală, la fel de greu explicabilă, dar certă. Cui îi place cinematograful; cui nu... rămâne cu calul.

The Feat / La Proeza (Spania, Regia: Isaac Berrocal). La acest film ciudat - în sensul bun al cuvântului - recomand să nu vă lăsaţi induşi în eroare de sinopsis-ul de pe site-ul manifestării (nu că celelalte ar fi cu mult mai luminate / edificatoare...). Piciorul - simbol este, în realitate, o obsesie maladivă şi macabră... în urma unei traume majore din viaţa unei femei obligată să avorteze. Totul este hipertrofiat în film, de la motiv la atmosferă; dar asta ajută la relevarea şocantă a semnificaţiilor. Cu o imagine atent şi cult elaborată, La Proeza rămâne nu doar un demers moral(izator) de esenţă catolică, dar şi un amalgam de Velazquez, Goia şi Bunuel, faţă de care se constituie într-o remarcabilă reverenţă artistică.

Lazarus Syndrome (Republica Moldova, Regia: Eugen Damaschin) beneficiază, cred eu, de prezumţia unei încercări explicit filosofice, pornind de la ideea-fanion: "Nimic nu-i creat, nimic nu-i pierdut, totul se transformă". Meritoriu prin economia de mijloace la care apelează pentru acreditarea acesteia, filmul porneşte - aş zice eu - din teoria enunţată de Sindromul chinezesc (1979, Regia: James Bridges): un accident petrecut la o centrală nucleară topeşte adâncul pământului, până atinge partea diametral opusă a Globului. Tânărul Damaschin are ideea curajoasă să întoarcă pe dos teoria, personajul său fiind blocat într-un ascensor care se inundă complet, făcându-l să-şi găsească scăparea, prin penetrarea tavanului (ca obstacol material) regăsindu-şi libertatea în cer, acolo unde ajunge să plutească, simbolic transformat într-un balon roşu; altă trimitere (neîntâmplătoare, sper...) la un film foarte cunoscut al deceniului al şaselea, făcut de Albert Lamorisse şi laureat cu Palme d'Or la Cannes, dar şi cu Oscarul pentru scenariu: Balonul roşu.

Linişte/ Silence (România, Regia: Alex Iureş) produce revelaţia unui debut remarcabil în lumea bună a cinematografului. Făcut cu profesionalism şi sensibilitate, cu măsură şi maturitate, filmul analizează precis, dureros, expresiv relaţia compromisă dintre frate şi soră, la moartea mamei: complexe, frustrări, reproşuri şi acuzaţii... justificări... durere şi confruntare... regrete şi agresivitate, totul este spus, emoţionant şi convingător, în acest valoros scurt-metraj. Deloc didactic sau expozitiv, cu atât mai puţin timorat, tânărul Alex Iureş (da, Iureş-fils) se mişcă lejer în universul relevat, izbutind să transmită un dramatism de bună calitate, încărcând cu sens şi cu emoţie o poveste de viaţă şi de moarte, nu doar verosimilă, ale cărei dureroase adevăruri răzbat sobru, dar cu atât mai dureros, din confruntarea inevitabilă şi ireconciliabilă a protagoniştilor. Cum se spune la rugby, după o lovitură izbutită spre înainte: A suivre...