Un copac plin de fructe se înclină până la pământ

Uneori mă simt de parcă aş avea (încă) 19 ani. Îmi dau seama că multora trebuie să le sune ridicol: la vârsta mea să mă comport de parcă aş fi încă "enfant terrible"... cum îndrăznesc?!

Asta nu înseamnă că nu recunosc dreptul şi responsabilitatea tinerilor de a se afirma şi adevărul e că o nouă generaţie începe să se impună ca un veritabil "nou val". Era şi timpul! Preluarea ştafetei era de mult aşteptată şi oportunitatea a venit odată cu pauza impusă de pandemie. Deşi forţată, pauza a avut ca efect benefic faptul că tinerii au căutat modalităţi de a continua şi au trecut în prima linie peste tot, de la politică până la teatru. S-a fortificat o adevărată mişcare a tinerilor artişti independenţi, care a fost omagiată până şi la Gala UNITER! E minunat dar evident nu le va fi deloc uşor. Lipsa sprijinului material nici nu mai merită menţionată, se ştie că banii pentru artă au secat pur şi simplu, iar pentru artiştii independenţi situaţia e chiar mai dezastruoasă. Şi totuşi, ei sunt cei hotărâţi să demonstreze cât de mult se înşală aceia care plasează teatrul în categoria activităţilor ne-esenţiale, ca şi cum ar fi un lux. Ei sunt cei care doresc să demonstreze tuturor că teatrul e o necesitate, nu un lux. Vor reuşi să reziste, să continue ce au început?

Eu aleg să fiu optimist. E important acum să le transmitem cu toţii curaj şi încredere.

*************

În cea mai gravă criză vreau să cred că se pot găsi soluţii. Îmi amintesc că, în tinereţe, împreună cu actorii mei, de câte ori ne-am simţit pe marginea prăpastiei, fără bani, fără mijloace, în mod paradoxal, am avut mai multă energie şi forţă şi nu am cedat. Cu cât eram mai constrânşi de limitele materiale, cu atât mai miraculos era lucrul şi şansa de a descoperi floarea tinereţii. Nu putem ignora implicaţiile economice ale situaţiei prezente, dar conversaţia nu trebuie să fie centrată exclusiv pe bani, ci şi pe creaţie însăşi.

Conform spiritului Zen, arta creează ceva din nimic. Ca artist, ca să ai gustul acestui misterios nimic, trebuie să te eliberezi de ego, de tot ce e material, şi să reuşeşti imposibilul: să te concentrezi cu adevărat în toată fiinţa ta, pentru ca grijile şi agitaţia să nu te distragă. Să ajungi să creezi din nimic un obiect de artă - iată adevărata libertate.

Toate piesele mari vorbesc despre boală, despre ce înseamnă boala în viaţa fiecărui om, iar vechile Mistere Eleusine ne inspiră şi readuc în memorie ritualuri de reînnoire uitate. Ce poate servi în acest moment? Chiar dacă în jur simţim pericolul morţii, în teatru celebrăm victoria vieţii.

Tragedia, comedia, spiritualitatea, muzica şi, prin ele, relaţia umană vie şi vibrantă, toate servesc. După epidemie, teatrul poate redeveni un instrument de însănătoşire, precum a fost pentru grecii antici: teatrul, cel mai eficient spital.

******************

Unul dintre cei mai respectaţi dirijori actuali, Gustavo Dudamel, a ajuns la 27 de ani directorul Orchestrei filarmonice din Los Angeles, pe care a ridicat-o în scurt timp la rangul de cea mai importantă orchestră din S.U.A. Incredibil, dar adevărat, el a crescut într-o comunitate extrem de săracă din Venezuela, unde, în timp ce în jur erau tensiuni sociale grave, crime şi droguri, el studia de unul singur muzica. Pasiunea şi determinarea de a se dezvolta ca să servească arta, cu încrederea că muzica poate transforma vieţi şi schimba lumea, au fost singurele lui resurse. Cu inimaginabilă modestie, în ciuda celebrităţii, Dudamel îşi exprimă convingerile în declaraţii ca aceasta: "În haosul social în care trăim, trebuie să dăm tinerilor şansa să creeze şi să aibă acces la artă, pentru că arta este legată de viaţă. Mulţi tineri, la fel ca mine, vin din stradă, provin dintr-un mediu plin de traume. Dar, când cântă, nu au în faţă doar notele, ci şi ce este conţinut în interiorul notelor. Cred că ceva puternic prezent în muzică îi ajută pe aceşti tineri să-şi schimbe viaţa. În ţara mea oamenii sunt extrem de divizaţi. Cu toţii suntem, dar, când cântăm împreună, ne simţim uniţi. Muzica e un simbol al unităţii. Atunci devenim o singură ţară, o singură lume."

Prin muzică, Dudamel a trezit în sute, poate mii de tineri, o forţă activă, care provine dintr-o nevoie adevărată de schimbare. Ne putem imagina că între artiştii noii generaţii se va putea constitui o reţea, un curent care să circule şi în teatru cu aceeaşi intenţie. Cuvântul reţea e poate cel mai important cuvânt in artă azi. De ce?

Pentru că deocamdată trăim izolaţi de Covid în micile noastre încăperi, dar şi în micul nostru ego, acest personaj, "ego", pe care prea des îl lăsăm să apară pe scenă satisfăcut de sine. Ce inspiră exemplul uluitor de umil al lui Dudamel este să lucrăm nu pentru noi înşine, ci să dezvoltăm posibilitatea de a deveni instrumente prin care o anumită calitate poate să pătrundă şi să se răspândească, o calitate de care să beneficieze societatea umană. Nu e uşor.

Tinerii au acum ocazia să reinventeze roata, dar poartă pe umeri, ca Atlas, şi toate crizele nerezolvate ale lumii. E înfricoşător, dar nu au de ales decât să lupte. Dacă nu ar fi, nu ar fi nici viaţă, nici artă. E bine că e înfricoşător.

******************

E mult prea devreme să ştim ce se va întâmpla după Covid. Cât timp virusul e încă neînvins, poate să omoare, din păcate, dar în acelaşi timp poate şi să trezească. Iar noi, artiştii, ar trebui să ne trezim primii. Nu ştim ce vor deveni sălile de teatru după pandemie, dar teatru se poate face oriunde. Se poate repeta şi juca în spaţii restrânse, chiar şi într-un apartament. Se poate lucra oricând la scară foarte mică, dacă ai idealuri mari. Intimitatea e sufletul lucrului în teatru. Câteodată spaţii instituţionale, mari şi reci, omoară calitatea lucrului intim. De aceea cred că, uneori, cu cât sunt mai severe restricţiile, cu atât mai mari şi şansele de creaţie. Întrebările urgente devin şi mai urgente. Putem continua să trăim pasivi, fără scop, de la o zi la alta, doar ca să treacă timpul, sau putem simţi gustul unei vieţi care ne cheamă spre cu totul altceva. Ceva ce nu ştim. Să trepidăm în aşteptare.

PS: În acest moment, când în Europa, deci şi în România, se rostogoleşte tăvălugul unei noi revoluţii culturale, pornit de data aceasta nu din Uniunea Sovietică, nici din China maoistă, ci chiar din America ex-democratică, intuitiv simt nevoia, poate ca mulţi alţii, să-mi pun mie însumi întrebări. În hiatusul creat de coronavirus, unde mă aflu eu? Dacă tot ce a fost înainte poate fi şters, "anulat", canceled, mai există sau nu o direcţie în care pot decide să mă angajez, în care mi se dă voie să mă angajez, o direcţie care să facă parte organic din fiinţa mea? Stau faţă-n faţă cu această întrebare, fără să întorc capul (cum fac uneori) ca şi cum "nu despre mine ar fi vorba". Ce s-a ales din vocaţia în care am crezut fanatic până acum? Merită să continui să caut un sens nou? Sau să mă opresc, să abandonez?

Important e să ajung la o înţelegere în mine însumi, dar şi cu mine însumi.

În India se spune că un copac plin de fructe se inclină până la pământ. Să fie un semn de fertilitate sau un apel la modestie şi renunţare?