Astăzi, nu numai că acuitatea minții sale e încă extraordinară, dar prezența lui degajă o seninătate plină de liniște. Nu pare atașat de nimic, deși e deschis și interesat de tot ce e în jur. În ciuda limitărilor vârstei, spiritul lui e liber ca aerul. Pentru un nonagenar, e remarcabilă și longevitatea prezenței sale în teatru. L-am întrebat de curând dacă știe când se va retrage, uimit fiind că nu încetează să se gândească la proiecte viitoare. Răspunsul a venit calm și ferm: "Atât timp cât simt că pot să fiu de ajutor, mă simt responsabil. Dacă, prin intermediul acestui instrument practic care e teatrul, contribui cu ceva pozitiv, voi continua să lucrez. Altfel, ar fi total inutil".
De când l-am întâlnit - aveam 26 de ani - și până astăzi, Brook joacă pentru mine rolul de părinte, mentor, prieten și (cum insistă să-l numesc) coleg și camarad de călătorie. A adorat tot timpul să voiajeze în căutarea necunoscutului. Mă aflu printre cei foarte mulți care de o jumătate de secol simțim (poate excesiv) influența lui. Pentru că l-am însoțit o vreme în explorările sale, nu ne-a fost ușor să ne găsim fiecare propriul drum. Cum spunea Brâncuși, justificând despărțirea grea de mentorul său Rodin, "nimic nu crește la umbra unui stejar falnic". Probabil de aceea, după un an petrecut la Centrul Experimental din Paris, am pornit, încurajat chiar de Brook, în căutarea căii proprii. O caut și azi. Peter mi-a insuflat încredere că există un înțeles profund și pozitiv al cuvântului "rețea" (contrar conotațiilor negative pe care uneori le comportă), că ne putem susține și influența în bine, formând legături durabile bazate pe aspirații împărtășite. Că e posibil să stabilim un contact prin scopul comun, creând o rețea puternică de energie nebănuită, pentru a ajunge împreună la țintă. Descoperirea în preajma lui Brook că suntem în teatru pentru a ne pune întrebări esențiale a creat între noi conexiuni vii, ca o uriașă pânză de păianjen, adică o rețea de vase comunicante, peste spațiu și timp. "Astăzi, singurul lucru care ne poate ajuta cu adevărat este doar ceea ce e pozitiv." O frază fără vârstă, pe care am auzit‑o de la el iar și iar, exact așa sau cu variații, parcă dintotdeauna. Tot de la el am aflat că "în teatru avem șansa să arătăm concret că un grup poate gândi, lucra, discuta, poate simți și acționa împreună. Și pentru asta avem nevoie de exemple ce iau forma unor povești care să ne inspire". Îmi vin în minte imagini ale stolurilor de păsări pe cer, care zboară armonios împreună - fiecare cu personalitatea ei, dar îndeplinindu-și cu o inteligență rară rolul în rețea.
În special în lumea de azi, când totul, la toate nivelurile, pare să se deterioreze iremediabil, e foarte ușor să depunem armele spunând: "Nu se poate face nimic!". Chiar dacă aparent e adevărat, este totuși o minciună, pentru că, oricât ar fi de neagră situația în care ne aflăm, întotdeauna ceva e posibil. Să ne plângem că totul e groaznic e mult prea ușor, să capitulăm e distructiv și nu duce nicăieri. Iluzia ego-ului care se simte mereu persecutat și victimizat trebuie înlocuită cu ce e real. Cuvântul "compromis" nu mai înseamnă acum ceva bun sau ceva rău, a devenit pur și simplu o realitate, o parte din ajustările zilnice pe care suntem nevoiți să le acceptăm și cu care trebuie să trăim. Dar, la polul opus, păstrăm aspirația nostalgică spre un ideal, avem nevoie de o conexiune cu necunoscutul, cu o realitate invizibilă care există atât deasupra norilor, cât și ascunsă în noi înșine. De aceea în teatru e posibil, chiar dacă pentru o durată foarte scurtă, să ne eliberăm de compromis. Atunci înțelegem, poate, de ce avem nevoie de teatru - ca să ne amintim că e posibil să trăim o viață de o altă calitate. Idei ca acestea, pe care Brook nu doar le enunță, ci le trăiește, curg natural și proaspăt, ca dintr-un pârâu (exact sensul cuvântului englezesc brook).
Întrebarea este: cum să spui o poveste care trezește interesul, care să ne pună în relație cu miracolul, cu ce nu știm? De multe ori, Peter Brook dă exemplul simplu al copiilor săi (Irina, azi o cunoscută regizoare de teatru, și Simon, cineast), cărora, când erau mici, obișnuia să le spună povești la culcare. Din gesturi mărunte, din mici reacții, își dădea seama dacă erau sau nu interesați. Captivați, strigau prompt: "Continuă, vrem să mai auzim!". Alteori, căscau... ceva nu mersese bine. Ce? De ce? Întrebare ce mă conduce spre cel mai recent spectacol al lui Brook, Why?, pe care l-am văzut la New York în toamna lui 2019. Cu regularitate, înainte de pandemie, BAM (Brooklyn Academy of Arts) invita anual cea mai proaspătă montare a lui Brook de la Paris în turneu în Brooklyn. De fiecare dată, sosirea sa la New York însemna nu numai un eveniment teatral, ci și un prilej de a-l revedea personal. Brook se instala la hotel sau într-un apartament în Brooklyn, fiind invitat regulat și în Manhattan să țină diverse conferințe sau workshop-uri, iar eu profitam de ocazia de a-l însoți cu mașina noastră, condusă de Dana, în rol de "șoferiță" și prietenă în care Peter are încredere. Dacă lentoarea și blocajele din traficul newyorkez sunt un constant prilej de enervare, cu Peter alături erau o binecuvântare, căci ne prelungeau timpul petrecut împreună, care și așa părea prea scurt. Zile mai târziu, după ce impresiile se așezau, mă străduiam să notez esențialul din ceea ce îmi aminteam. Astfel am adunat o colecție valoroasă, în care descopăr sensuri noi de fiecare dată când recitesc. Cât de sensibile erau observațiile lui Brook despre orașul efervescent în continuă schimbare care e New Yorkul! Privea din mașină blocurile aliniate pe autostradă (mai bine zis intuindu-le, căci vederea îi e acum foarte slăbită): "Iată frumusețea ascunsă, miraculoasă a New Yorkului... să te gândești că în spatele milioanelor de ferestre atât de mici se află sute de mii de ființe umane, fiecare cu dorințele, speranțele, fricile lor, cu tragedii, bucurii... e emoționant să ne amintim că toți suntem ca niște picături minuscule în acest imens univers pe care nu știm să-l respectăm, să-l servim".
De ce nu gândesc așa de obicei? Why? Why... pourquoi, za chem, warum, de ce - în vocabularul brookian e expresia cea mai folosită. De ce teatru? De ce respirăm? De ce ziua urmează nopții? De ce avem doi ochi și două mâini? De ce trebuie să murim? În spectacolul Why?, ca în mai toate creațiile recente ale lui Brook, scena este aproape fără decor, conform principiului inventat de el care a dat și titlul faimoasei sale cărți Spațiul gol (cea mai influentă carte despre teatru pentru generații la rând, de la a mea până la cele de azi). Spectacolul începe cu o poveste amuzantă (inventată chiar de Brook) despre originea teatrului. Și anume: Dumnezeu a creat oamenii și totul era armonios până a apărut Diavolul, care a introdus haosul și lenea. Ca să salveze situația, Cel de Sus a creat teatrul. La început a fost întâmpinat cu mare entuziasm și bucurie, în special pentru că era plin de tot felul de surprize. Încet-încet însă, surprizele s-au evaporat și oamenii și-au pierdut iar interesul, ceea ce trage un mare semnal de alarmă: e teatrul în pericol să dispară? Oare de ce? Cei trei actori din Why? se întreabă și ei: "Mi-am dedicat viața teatrului. De ce?". E întrebarea pe care toți cei care lucrăm pe scenă ne-o punem zilnic (sau așa ar trebui).
De ce are pentru Brook o sonoritate dătătoare de speranță, pentru că - deși e incomod - niciun răspuns nu e definitiv, ci e menit să provoace noi întrebări. El știe, poate mai mult ca oricine, că teatrul e arta prezentului. Îi place să zică "The past is history, the future is mystery, the present is a gift" (Trecutul e istorie, viitorul un mister, iar prezentul un dar), insistând că eternitatea e acum și aici, singurul loc de unde poți să începi. Conștient că poate deveni o simplă formulă, o pune mereu la încercare. Dacă alegem o temă veche, un mit, o facem pentru că știm că are capacitatea să ajungă în profunzime: te atinge și în clipa de acum iese la lumină ceva stârnit chiar de mitul vechi. Dar nu putem face din asta o "rețetă" pe care să mizăm. Un mit se schimbă în raport cu timpul, deci trebuie conectat mereu la situația momentului. Dificultatea e să găsim relația între ceva foarte vechi și timpul prezent, astfel încât ca spectator să mă simt direct implicat și să recunosc "Aha, aici e vorba despre mine!". "A-ha", aceste sunete spontane și organice exprimă tot ce nu poate fi descris în cuvinte. Pentru "a‑ha" lucrăm pe scenă. Mergem la teatru ca să avem o experiență unică, diferită de orice trăim în viața de toate zilele. Cel mai bine se exprimă prin "Aha!" (sau prin versiunea mai recentă în română wow!). Ce nu știm e că această experiență nu are loc niciodată în minte, ci apare prin angajarea directă a simțurilor, a intuiției, a sentimentului. Pentru Brook e esențial ca toată ființa să se angajeze. Capul are funcția lui - să observe, să analizeze, să fie în relație cu trupul și sentimentul, dar nu să domine. Numai când suntem uimiți, luați pe nepregătite are loc adevărata experiență.
La finalul celei mai recente întâlniri cu noi, la Paris, la el acasă, Peter ne-a amintit că în fiecare clipă avem posibilitatea să folosim potențialul pozitiv al oricărei situații. Ne-a propus să ascultăm rezonanța sunetului când spunem yes în engleză, oui în franceză, si în italiană și spaniolă, ja în germană, da în română și rusă și am simțit împreună că se creează o vibrație deschisă, spre deosebire de închiderea, ruperea relației pe care o transmit no, non, nein, nu, niet. De ce să sporim negativitatea în lume spunând nu, când ar putea fi atât de ușor să spunem da?! Despărțirea de Peter Brook e întotdeauna dificilă. Dar Brook, intuind dificultatea și imitându-l pe Prospero, care rupe bagheta magică și-i oferă libertate fiecărui actor să-și urmeze propriul drum, ne-a șoptit Let's say good bye in the spirit of hello!... păstrând vie rețeaua prieteniei.
*
Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.