Biță a inițiat și cultivat cu fiecare dintre noi o relație aparte, dar am rămas toți prieteni, într-un fel și datorită lui. Ce ne-a apropiat, pe lângă subiectele serioase, a fost un simț al umorului excesiv și exploziv, astfel încât seriosul să nu devină solemn, greoi, ci ușor și fluid.
E banal să spun asta, dar tot nu pot să cred că Biță nu mai e printre noi.
Primul apel când ajungeam la Paris, lui îi era adresat! Era mereu disponibil și convorbirile cu el, deși provocatoare, erau relaxante. În plus, ca bonus, Biță era ghidul gustului suprem, recomandând ce spectacole și muzee merită văzute.
Dintre toți din grupul nostru, aveam impresia că eu îl iritam uneori cu umorul meu caustic. Atunci Biță devenea "arici": tăcea politicos, prevenitor. Învățase proverbul "vorba e de argint, tăcerea de aur".
Când am decis să scriu acest text i-am invitat pe Ivan și pe Niky să contribuie la el.
Ivan: "Prietenia mea cu Biță nici nu e subiect public. Iar ca scriitor / critic cred că e exact cum a explicat el în cartea cu Horatio. A fost martorul total. Ar fi fost o catastrofă dacă murea înainte să termine cartea asta, pe care sunt sigur că nu există nimeni în lumea teatrului care ar fi putut s-o scrie. Mie și lui Andrei, care uneori suntem considerați răi ('avem spirit critic'), ni se pare bizar să fie cineva care să nu fi scris niciodată nimic negativ despre nimeni. Iată, Biță n-a scris. Dar dacă nu era așa, nici cartea asta nu s-ar fi făcut".
Cartea s-a făcut pornind de la o conversație pe care am avut-o tête à tête cu Biță. Remarcând că în scrieri confesiunile sale personale erau punctate doar în treacăt, l-am întrebat de ce se ferește să scrie o carte autobiografică. Atunci nu a răspuns, dar după câteva luni mi-a telefonat: "Cred că în sfârșit am scris acea carte și am numit-o Horatio". De ce nu Hamlet? - l-am întrebat. "Eu am preferat în orice situație să fiu numărul doi, martorul, Horatio, care îl acompaniază pe Hamlet, ca să-i transmită povestea. La rândul meu, eu i-am acompaniat pe regizori; le-am fost martorul intim". Era inspirat de fraza lui Cioran: "Il n'y a pas de confession plus profonde que lorsqu'on parle des autres." (Nu există confesiune mai profundă, decât când vorbim despre alții.)
În scris a încercat să se înțeleagă pe sine. Era o confesiune indirectă din perspectiva teatrului. La zecile de spectacole cu Livada de vișini (piesa lui favorită) la care era în sală, de fiecare dată participa ca un membru invizibil al distribuției, identificându-se când cu Gaev, când cu Firs, dar în special cu Liubov Ranevskaia. Liubov - iubire, numele chiar i se potrivea. Scriind despre ea, scria despre sine.
***
Ultima dată când l-am văzut împreună cu Dana și Monique la cafeneaua unde ne întâlneam des, părea obosit, se mișca greu, excesiv de roșu în obraji, vocea răgușită, suflul întretăiat, dar, ca de obicei, ocolea să discute starea sănătății lui. Privirea caldă, generoasă ascundea o teamă combinată cu un fel de resemnare. Încercam să plănuim, pentru a nu știu câta oară, celebrarea zilei aproape comune de naștere (ne despărțea o zi) și, cum amândoi intram în deceniul opt, simțeam că e o ocazie specială care merită să fie pregătită din timp. El însă nu mai împărtășea entuziasmul meu. Nu înțelegeam de ce. Aș fi dorit să fim într-un grup restrâns, undeva pe o insulă. Cifra 8 mi se părea că ar cere o atmosferă specială, în care să reflectăm asupra experiențelor vieții. Îl simțeam încordat și rezervat. Nu înțelegeam. Aveam suspiciunea că ar fi dorit să fie înconjurat de admiratori, că ar fi preferat o celebrare festivă, nu una austeră și izolată. Cum să fi știut atunci cât mă înșelam, cum să fi aflat ce se întâmplă de fapt în străfundul lui, când, suferind, avea nevoie de tandrețe și înțelegere? Cât de insensibil am putut să fiu.
***
Monique, soția lui, e convinsă că ultimele lui cărți sunt autobiografice.
Evident, pe lângă Povestirile lui Horatio m-am gândit la Iisușii mei și la Obiecte rănite.
Iisușii mei nu are o legătură directă nici cu personajul central, nici cu evangheliile, nici cu ideea de revelație. Nu știu dacă raportându-se la Isus, Biță a simțit nevoia unui dialog cu sine. Însă în Iisușii sângerânzi, el are și o bucurie estetică, autorul pare plin de recunoștință față de cei care au creat aceste întruchipări vibrante. Ce străbate constant e dragostea pentru artiști.
Rănile Mântuitorului au fost ca o consolare personală pentru depresia care îi dădea des târcoale.
Au urmat Obiectele rănite. Alte răni... E uimitor cât de mult din ce se petrece în interiorul fiecăruia dintre noi rămâne neștiut în afară. Chiar și pentru cineva apropiat. Biță, un om cu o reușită în viață exemplară, sclipitor, jovial, generos, curtenitor, iubit nu doar de prieteni, ci de toți cei cu care a colaborat, fiind onorat și unanim recunoscut, avea totuși, deși nu le lăsa să transpară, multe răni. De unde aceste răni și de ce au persistat?... Să fie oare relația dificilă avută cu tatăl lui? Doar cel de Sus poate explica misterul. Nu Freud.
În colecția din apartamentul din Rue de Rivoli fiecare obiect e ciobit, accidentat. Aceste "răni" puteau fi vindecate, reparate, dar el le prefera așa cum erau. Chiar și culorile care dispăreau treptat îl inspirau prin paloarea lor.
Niky Wolcz, un cunoscător pasionat de măști și marionete, crede că "Biță avea un cult pentru imaginar și fantastic. Toate păpușile care îi invadaseră apartamentul aveau o poveste sau un comentariu legat de secretul provenienței lor, un adevărat cult al obiectelor care supraviețuiesc oamenilor. Nu știm în ce fel dialoga Biță cu ele, ce vibrații transmiteau, în special păpușile birmaneze pe apă și de umbră - animate de lumina pâlpâitoare a flăcărilor. Marionetele când împlinesc 99 de ani trebuie distruse pentru că la 100 își pierd lumina și devin malevolente. Le înțelegea misterul". Oare Biță avea o premoniție legată de sfârșit (cifra 8)?
Acest univers ermetic și l-a dezvoltat în timp, legat de ideea că principalul rol al artei e să deschidă porțile spre ființa necunoscută. Se simțea acasă într-o atmosferă arhaică, o fraternitate cu păpușile.
În același timp, deși nu arăta, era profund tulburat, neștiind, negăsind răspunsuri, într-o lume ce îi apărea din ce în ce mai străină, mai înfricoșătoare. Când discutam starea teatrului actual, el vedea dezordine. Orientarea generală i se părea confuză, bătrânii care se adaptează greu noilor circumstanțe. Tinerii vor să schimbe tot, dar fără intenții clare. Nu se simțea bine nici în Franța, unde mediul devenise poluat de ideologii extremiste. Teroarea psihică îi amintea de anii copilăriei noastre în comunism. Poate de acolo ni se trăgea la amândoi o anume slăbiciune personală ingenios mascată, o continuă lipsă de încredere în noi înșine, pe care o camuflam public cât puteam de bine.
Lui Biță corectitudinea politică i se părea un punct negru, malefic al momentului actual, un pericol pentru artă, mai mult, pentru umanitate. Însă în spațiul public era precaut și foarte atent să nu se atingă de aceste subiecte. Tăcerea e de aur.
***
Îmi amintesc de o discuție cu Biță despre acel moment suprem din Mahabharata între Krishna și Arjuna dinainte de luptă. Arjuna e disperat pentru că nu vrea să lupte contra familiei sale. Se întreabă cum va putea să-și confrunte conștiința după ce își va fi omorât rudele. Preferă să abandoneze și să se lase ucis de ei. Krishna îi răspunde (și asupra acestui răspuns Biță și cu mine aveam păreri diverse) că, deși trupul fizic poate fi distrus, esența unui om nu moare, ci revine iar și iar. Biță nu prea credea în reîncarnare, dar pe mine afirmația lui Krishna că moartea nu există - mă inspiră.
Îi aminteam: tu vei muri, la fel și eu, și noi toți. Posibilitatea de a reveni ne dă speranță.
În inevitabilitatea morții e ceva ce trezește compasiune. Când mă pun în locul altuia, văd că viața lui are aceeași semnificație cu a mea: ca și mine, el va suferi, și ca și mine, va muri. Astfel devin sensibil chiar și față de cel care cu puțin timp mai devreme mă irita.
Ce semnifică ideea de a te pune în locul altuia, la fel ca un actor care intră în pielea personajului? Între oameni se poate naște o conexiune profund misterioasă. Ca într-o pădure unde rădăcinile copacilor comunică între ele prin vibrații subterane intense. Totul comunică: copacii comunică dedesubt, păsările deasupra. La fel ar trebui să comunicăm și noi în teatru, la fel în viață. De ce nu suntem capabili?
Cu ocazia acestui dialog mi-am dat seama cum a reușit Biță să aibă atât de mulți prieteni. Conștient de cât de nesemnificativi suntem în relație cu moartea, în loc să-l deprime, acest gând a trezit în el un sentiment de simpatie, de respect, poate chiar de dragoste pentru ființa umană.
N-am apucat să-l provoc pe Biță la o nouă discuție.
Nu știam că moartea (cea fizică) avea să vină pe neașteptate.
Totuși, cu două zile înainte să ne părăsească, cu vocea slăbită și ultimul dram de energie, mi-a spus la telefon că începea să creadă în cuvintele lui Krishna.
Epilog:
Horațio, dragul meu, ce nume veșted
Las după mine, câtă vreme totul
Rămâne-o taină. Dacă m-ai purtat
Vreodată-n a ta inimă, atunci
Te mai lipsește-un timp de fericire
Și-n lumea asta hâdă tu mai poartă-ți
Durerea, ca să-i spui povestea mea.
(traducere de Ion Vinea)
