Andrei Șerban, fost director al TeatruluI Național București (1990 - 1993), expune câteva idei despre o posibilă direcție a TNB, în textul de mai jos.
Așteptăm și alte păreri (din cât mai multe direcții) la [email protected], de preferință înainte de 18 iulie 2022. (LiterNet)
*
După ce părea că, la fel ca în alte teatre, încă un interimat cu șanse de eternizare se instalase și la Naționalul bucureștean, autoritățile au hotărât să surprindă, anunțând în toiul caniculei organizarea concursului de proiecte de management pentru Teatrul Național "I.L. Caragiale". Am aflat întâmplător, pentru că imediat persoane care îmi sunt prietene (sau cvasi-opusul) mi-au trimis mesaje, îndemnându-mă să particip. Un exemplu: "în ciuda diferențelor noastre de opinie (care sunt, de altfel, sănătoase dacă dialogul poate avea loc) chiar cred că ai putea fi - din nou! - salvator pentru Teatrul Național și pentru teatrul românesc în general, sufocat de contemplarea propriului buric"...
Prima reacție a fost de mirare că se mai gândește cineva la mine: oare nu apăruse la un moment dat propunerea de a se limita la 65 de ani, după modelul francez, vârsta până la care poate fi ocupată funcția de director?! Pesemne că nu a fost reținută - deși o găsesc justă - dacă unii mă văd eligibil, când e clar că această condiție m-ar fi eliminat din start.
Ca să-i liniștesc pe cei cărora le crește tensiunea doar citind rândurile de mai sus, declar categoric că nu voi fi candidat la acest post. Deși continui să simt că am aceeași energie ca în tinerețe, la vârsta mea, în loc să reîncep o aventură imposibilă ca aceasta, cred că, dimpotrivă, e timpul să mă retrag și să las locul tinerilor să conducă, cum e de așteptat.
Mă bucur că există persoane cărora chiar le pasă de soarta TNB și care așteaptă cu nerăbdare să vadă deasupra cărui cap va sta sabia lui Damocles.
Și mie îmi pasă și cred că e un bun prilej de reflecție. Ar fi foarte util dacă s-ar profita de el pentru a ne pune întrebări și a lansa o dezbatere cât mai largă și deschisă despre ce ar trebui să fie, ce reprezintă azi ideea de "teatru național", cum ar trebui gândită instituția, și asta înainte ca o persoană să fie aleasă pentru a o conduce în urma unui concurs pripit (nu e o contradicție, căci prelungirea interimatelor și apoi graba cu care au loc concursuri sunt fapte reale și expresii ale stilului discreționar, dezordonat, în care Ministerul Culturii conduce instituțiile de cultură "naționale"). Știm că nu există nicio preocupare adevărată pentru cultura națională, că politicienii de azi nu au nici respect, nici interes pentru ea. De la Kogălniceanu la Pleșu au existat personalități marcante care au crezut profund în ideea de cultură și de teatru național. Dar nu știu să se mai fi întâmplat asta de la Pleșu încoace. Când el mi-a oferit direcția Naționalului în '90, am simțit că puteam contribui la dezghețarea spiritului închistat și înregimentat după ani de comunism, care era palpabil peste tot - în atmosferă, în ziduri, în atitudini. Și, în același timp, era o sete de libertate și de nou, chiar mai palpabilă. Brusc s-a simțit schimbarea: Naționalul a devenit pentru scurt timp oglinda unei lumi libere și împreună cu mulți artiști speram ca teatrul și arta să reprezinte o contra-putere menită sa întărească proaspăta democrație.
A fost la TNB o perioadă de trei ani care a explodat de energie, de activitate febrilă, în care am deschis porțile ca să poată intra tineri actori, regizori și scenografi sau muzicieni, am invitat să lucreze alături de mine celebrități din țară și din străinătate, am dat șansa de a se afirma celor încă necunoscuți, am dus TNB în lume, la festivalurile cele mai importante, am promovat un repertoriu atât național cât și internațional. Sunt fapte verificabile, nu laudă de sine.
Erau încă multe șantiere în proiect, dar am ales să mă dau eu însumi afară atunci când peste elanul revoluționar fierbinte a început să se toarne apă tot mai glacială. Îngrijorarea "patriotică" a unor persoane de rea credință, potrivit cărora eu călcam în picioare caracterul "național" al Teatrului cu Trilogia antică, în care nu se vorbea în limba română, a fost punctul culminant. Asemenea voci au pretins că direcția mea făcea un deserviciu teatrului și culturii! Dar majoritatea a văzut și a salutat exact opusul.
Eu am plecat atunci, dar demagogia ieftină nu s-a epuizat în 1993, dimpotrivă, a proliferat.
Există un fel responsabil și autentic de a ne întreba ce poate și ce nu poate încăpea în termenul generic "național" și există, din păcate, multe feluri false și zornăitoare. Dar, la un moment dat ar trebui să ne dăm seama că și noi suntem responsabili ca cetățeni cu drept de vot dacă autoritatea de a decide soarta culturii e acordată unor oameni fără demnitate, care nu au o nici măcar o minimă cultură.
În 1990 am pus din pornire o întrebare foarte simplă: ce înseamnă un T.N.? Pentru cine există și de ce are nevoie ca să funcționeze într-un fel nou? Aceeași întrebare o pun și acum, când instituția a rămas o structură la fel de birocratică și învechită.
Un prieten a insistat să scriu un text care ar putea creiona direcția pe care aș vedea-o eu azi pentru TNB. Încerc să schițez câteva idei cu totul subiective și personale.
Evident, mi-aș dori un teatru care să creeze spectacole mari, să descopere forme noi, înțelesuri noi, noi moduri de expresie a vieții, a căutării libertății. Tot ce face ca teatrul să avanseze, să se reînnoiască, fără compromisuri făcute publicului. Ar trebui uitată expresia prea des folosită ca o scuză: "Asta dorește publicul" - pentru că e calea cea mai directă spre mediocritate și banal. Grotovski spunea că trebuie mers împotriva curentului și că doar din această fricțiune apare ceva nou, o hrană care ne întărește: "mai multă simplitate, mai mult adevăr, mai puțin compromis".
Aș propune un repertoriu extrem de variat, care nu e bazat pe nici un fel de ideologie: de la musical la Shakespeare ("scena e o lume și lumea e o scena"), de la teatrul psihologic și intim la teatrul politic și de protest social, ceea ce include, pentru a-l cita pe Brook, metafizica și pornografia, gândirea fluidă, subtilă, dar și pe cea grosieră, atingând toate nivelele, până la anecdota cotidiană. Dar nu sunt neapărat adeptul ideii foarte la modă azi că un regizor e liber să ia orice piesă a unui autor mare și, fără să-i pese, să facă din ea ce-i trece prin cap. Între modernizarea vulgară si potențialul secret dar ignorat al textului se deschide o prăpastie adâncă.
Eu unul visez la un teatru național care să fie în esență un teatru profund poetic, care aspiră să mențină vie curiozitatea, rigoarea, exigența, mereu în căutare de ceva viu, frumos, nou. Îi doresc Naționalului un animator original, adevărat, interesat și capabil să inspire un suflu proaspăt atât actorilor cât și spectatorilor.
În 1990, fiind imediat după revoluție, îmi imaginam un astfel de Teatru Național: revoluționar, receptiv la experiment, la risc. Atunci, ca și azi, era nevoie de un șoc.
Întrebarea fundamentală: cine ar fi capabil să conducă pentru următorii cinci ani această uzină care a devenit TNB? E nevoie de un artist vizionar sau de un manager? E o întrebare la care eu nu mă pot decide la un răspuns definitiv, căci am avut experiențe reușite ca regizor invitat în ambele situații.
La Naționalul din Londra (Royal National) am lucrat pe vremea când era director Sir Richard Eyre, un regizor vizionar, care a dat un impuls puternic instituției. Îmi amintesc că toate sălile erau ocupate de spectacole diverse, vii, interesante. Nu exista o trupă fixă, ci actori angajați pe proiecte. Dintre actorii pe care i-am ales pentru proiectul meu, nici unul nu lucrase încă la National. La Cottesloe, ca și în celelalte săli, se simțea o energie bună, o atmosferă relaxată, care degaja un sentiment de fluiditate și creativitate în toată instituția.
Comedia Franceză, unde am montat două spectacole, are o situație aparte. Aici există o trupă permanentă și nu e deloc ușor ca un actor să fie primit ca pensionnaire și de abia după o perioadă de probă ajunge la statut de sociétaire. Cel care conduce instituția poartă titlul de "administrator general", și este de obicei numit în funcție unul dintre artiștii trupei, fie regizor, fie actor. Societarii au un cuvânt puternic în deciziile care se iau, acum chiar mai puternic decât aveau când am lucrat acolo. Organizarea a fost atunci impecabilă, spiritul, atât pe scenă, cât și în spatele ei, chiar și la restaurantul teatrului, era excelent și de mare profesionalism. Lucrând, chiar am simțit că făceam parte dintr-o familie care se menține intactă de pe vremea lui Molière.
La operă, însă, am avut experiența lucrului cu manageri profesioniști. Cu Hugues Gall am colaborat mult, mai întâi la Geneva, apoi la Paris, unde i-a urmat Gerard Mortier, cu care am avut doar o colaborare pasageră. Ambii erau personalități extrem de puternice, animate de ambiția de a da o direcție nouă spectacolului de operă. Conform tradiției franceze, asemenea înalți funcționari de stat erau numiți din rândul unei elite de oameni cultivați, cu studii înalte. Amândoi au avut bunul gust de a alege artiști inovatori și de calitate, cărora le-au dat mână libera să-și impună viziunea proprie, astfel încât azi se simte din plin schimbarea de mentalitate, un suflu nou în care tradiția și modernitatea se contopesc.
Buna funcționare a oricărei (mari) instituții depinde de echipa care o conduce. La Opéra National de Paris, evocată mai sus, fiecare nou director general își formează colectivul cu care are încredere că va putea îndeplini programul.
Evident că și la TNB aceasta ar trebui să fie o condiție esențială. Niciun "program măreț" nu poate fi pus în practică până nu se reîmprospătează întregul colectiv (nu doar actorii, ci și structurile învechite care îi înconjoară). Tot ce susține viziunea artistică - producție, marketing, comunicare - trebuie reclădit din temelii.
E nevoie de un program coerent pe termen lung, stabilirea unui repertoriu mult mai îndrăzneț și de regăsirea unor criterii de calitate, în care zona de divertisment ieftin nu poate avea loc.
Dar nimic nu poate fi realizat în lipsa unei strategii culturale naționale. Felul în care se așteaptă mereu în lumea teatrală rectificările bugetare, cu speranța că "pică ceva" și pentru teatrele aflate în imposibilitate de a produce spectacole, arată cât de jalnic a ajuns să fie tratată cultura în România.
Am trecut rareori prin Național de când am plecat în '93, și atunci foarte rapid, mergând spre sălile în care urma să văd vreun spectacol. Sper că atmosfera de "fortăreață" comunistă, care era foarte puternică după revoluție, s-a evaporat. Am avut dorința, dar nu am reușit în cei trei ani de directorat, să amenajăm un spațiu în care toată lumea să se simtă bine. Am convingerea că în teatru e nevoie să fim pătrunși de o atmosferă primitoare care ne invită să intrăm cu inima deschisă, în care să simțim că e posibil să se producă întâlniri între actori si spectatori. Intenționam ca foaierul să fie amenajat în așa fel încât să existe un spațiu pentru dialog, pentru schimburi de idei în timpul zilei, cu cafenea, librărie cu cărți de teatru, videotecă cu extrase din spectacolele curente. Am putut realiza atunci doar o astfel de tentativă timidă la agenția de bilete de la Sala Amfiteatru, în care în 1990 spectatorii spuneau că intrau "parcă în altă țară", atât de mult apreciau spiritul nou (care de fapt în lume nu era deloc nou!).
Cu atât mai mult azi, când sunt atâtea spații noi, ar fi păcat să nu fie pline de freamăt și viață.
La capitolul dorințelor rămase neîmplinite din lipsa timpului era aceea de a-i încuraja pe tinerii dramaturgi români printr-un program competitiv, prin comisionarea de piese, punând la dispoziție sălile mici pentru workshopuri.
Ion Caramitru are mari merite: a reconstruit clădirea TNB, oferindu-i un sediu la standarde europene, cu multe săli noi, cu condiții de care vor putea beneficia în mod creativ și original numeroși artiști. Prin moartea lui fulgerătoare, la titlul de erou al revoluției s-a adăugat și cel de erou al teatrului. Într-adevăr, a reușit să lase o urmă durabilă prin inițierea și ducerea la bun sfârșit a șantierului de remodelare și modernizare arhitectonică a TNB. Dar, deși au fost câteva excepții, spectacolele realizate sub direcția lui au dezamăgit, nu au reflectat aceeași preocupare pentru viziune, pentru un nivel de calitate demn de un teatru național.
De când am plecat, nu am fost niciodată invitat să lucrez ca regizor la TNB. Am fost deseori întrebat de ce, nu am aflat nici azi. Misterul continuă! Dar au fost două situații în care spectacole ale mele în turneu a fost găzduite pentru câteva zile acolo. Îl amintesc doar pe acela pe care am avut bucuria să-l transfer pentru câteva seri de la unteatru la Național (după un sfert de secol de la plecare), în cadrul ciclului de activități de vară în aer liber, în spațiul nou creat pe acoperiș: Pescărușul. Acolo, cu cerul deschis deasupra capului, în Piața Universității, am descoperit posibilități noi de folosire a spațiului, de interacțiune între actori și spectatori. Minunat prilej, datorat tot lui Caramitru, deci îi aduc încă un omagiu.
Mă înflăcărez visând despre teatru, tradiție și inovație, ca și când aș avea încă 18 ani și prefer să rămân cu gustul optimist pe care îl simt.
Revin, însă, cu picioarele pe pământ și închei cu un semnal de alarmă: interesele politice și mai ales cele personale ale "aleșilor" zilei sunt azi mai puternice, mult mai puternice, decât idealurile artei.
E foarte plauzibil că ele vor prima și că rezultatele concursurilor de directori la diverse teatre, inclusiv TNB, vor fi sub incidența lor și a jocurilor făcute și manipulate în secret.
Sper să NU am dreptate.
*
Așteptăm și alte păreri (din cât mai multe direcții) la [email protected], de preferință înainte de 18 iulie 2022.