Alice Rohrwacher, regizoare italiană cu nume german moştenit de la tatăl său, crescător de albine imigrat în Peninsulă, ne introduce în estetica neo-realismului. În prima parte a peliculei, ea reproduce un univers dominat de o sărăcie cruntă, inspirat dintr-o întâmplare reală a anilor '70: o aristocrată a exploatat un sat întreg, menţinându-i ilegal în şerbie. Vechea aristocraţie reuşeşte încă să supravieţuiască la marginea lumii moderne, mizând pe inocenţa unor ţărani care nici măcar nu şi-au închipuit că ar putea trăi şi altfel decât în exploatarea crâncenă - o comunitate de oameni abrutizaţi şi abuzaţi, într-o promiscuitate din care nimic sacru sau pur pare că nu va mai apărea.
Însă, realismul bi-dimensional este dezvoltat pe o a treia dimensiune: Rohrwacher (absolventă de studii clasice ca formare) amestecă un filon mitic pentru a crea nu doar o peliculă critică, plină de trimiteri marxiste, cât şi o fabulă emoţionantă, care îndeamnă la visare şi la bunătate. Mai precis, acea bunătate din pateric, pe care pe care până şi fiarele pădurii o recunosc şi la care se închină.
Plecând de la cadrul conceptual al lui Pier Paolo Pasolini, gânditorul marxist care a sintetizat, prin formula "dezvoltare fără progres / development without progress", modul în care structurile sociale ale excluziunii şi sărăciei sunt menţinute în ciuda aparentei dezvoltări ale societăţii moderne, cineasta italiană ilustrează continuitatea noilor forme de exploatare pe care săracii le îndură în mahalalele urbane.
Mai mult, Rohrwacher, ea însăşi crescută aproape de natură, revelează că periferia socială actuală este încă mai mizeră decât şerbia: atunci oamenii, chiar şi cei mai săraci, se bucurau totuşi de darurile nepervertite pământului, pe când acum chipsurile expirate sunt considerate delicatese.
Asemănările cu opera lui Pasolini nu se opresc aici. În siajul a ceea ce Alex. Leo Şerban considera cea mai bună ecranizare a vieţii lui Iisus - Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelia după Matei, Rohrwacher nu oboseşte, în faţa perenităţii sărăciei, să viseze la un transcendent care să mântuiască lumea prezentă.
Iar viziunea sa este întrupată de Adriano Tardiolo. Actorul neprofesionist, aflat aici la primul său rol (întâmplător, tot student economist, ca şi Enrique Irazoqui, cel care l-a întruchipat pe Iisus al lui Pasolini). Expresivitatea sa angelică reprezintă o lovitură de geniu pentru succesul filmului: ochii inocenţi, larg deschişi şi niciodată încruntaţi, vorba catifelată şi supusă, niciodată răstită, care contrastează cu un trup foarte puternic, capabil parcă să ridice greutăţile tuturor celor din jur.
Pentru a pune în valoare inocenţa jocului doar schiţat al lui Tardiolo, celelalte personaje sunt actori de meserie. Ele sunt chemate să strecoare viclenia şi laşitatea omului matur ori machiavelismul aristocratului veros pentru a arăta radicalismul inocenţei lui Lazzaro. Deşi într-un rol minor, Nicoleta Braschi mult schimbată faţă rolul diafan al Dorei din La vita e bella, creează o marchiză care îmbină fascinant cinismul cu o formă ciudată de empatie atunci când perorează machiavelic: "Oamenii sunt precum animalele. Eliberează-i şi vor realiza că rămân sclavi ai propriei lor mizerii. Acum ei suferă, însă nu o ştiu. Eu îi exploatez pe ei, iar ei, la rândul lor, îl exploatează pe sărmanul Lazăr. Este un lanţ al slăbiciunilor de neoprit".
Există scene care vor impresiona prin măiestria scenaristică pusă în slujba mesajului spiritual. Dintre ele, se detaşează momentul în care, intraţi într-o biserică pentru a asculta muzica orgii, Lazzaro şi companionii săi sunt alungaţi imediat de o călugăriţă isterizată. Erau nepotriviţi pentru serviciul divin. Umiliţi, ies din biserică şi iată că miracolul se întâmplă: orga rămâne mută, căci îngerii Domnului au părăsit templul pentru a-i cânta lui Lazzaro. Şi oricât de repede ar încerca călugăriţa se închidă uşile "pentru ca muzica să nu iasă", biserica va rămâne mută şi rece, un simplu edificiu de piatră care şi-a pierdut sufletul odată cu intransigenţa faţă de săraci.
Cinematografia filmului contribuie din plin la transmiterea mesajului. Alice Rohrwacher continuă să facă echipă cu directorul de imagine Hélène Louvart, împreună cu care a lucrat şi la capodopera sa anterioară Le meraviglie / The Wonders. Filmând pe peliculă de Super 16 mm, Louvart reuşeşte să impresioneze atât prin sălbăticia peisajelor stâncoase ale Italiei meridionale, cât mai ales prin căldura umană scenelor din interior, când toată familia se adună în jurul singurului bec al casei.
Lazzaro felice / Happy as Lazzaro este, aşadar, un film emoţionant. Rohrwacher exprimă (şi deplânge) sărăcia şi umilinţa lumii acesteia printr-un neo-realism chinuitor, dar reuşeşte, în acelaşi timp, să re-creeze magic o lume a mitului şi a idealurilor pierdute, a altruismului absolut şi a valorilor perene.