iunie 2019
Billy Şchiopul
Context (istoric, politic şi nu numai)

Clădirea Teatrului de Stat din Constanţa există de peste 90 de ani. O placă amplasată în foaierul construcţiei de pe Bulevardul Ferdinand vorbeşte despre filantropul local de origine greacă Demostene Tranulis, care a construit şi dotat instituţia de cultură între 1927 şi 1930. După ce, iniţial, a fost sediul Teatrului-Cinematograf Tranulis (primul teatru de limbă română din Dobrogea), construcţia a la cărei inaugurare a participat, printre alţii, Nicolae Iorga a devenit casa Teatrului de Revistă Fantasio.

Teatrul de Stat din Constanţa a fost înfiinţat în 1951 şi, după mai multe schimbări de nume şi de sediu, a ajuns, în 2004, urmare a contopirii cu Teatrul Fantasio, în clădirea sus-amintită. O mutare contestată de trupa şi conducerea teatrului, care au acuzat, printre altele, trecerea de la impozanta sală de festivităţi a Colegiului Mircea cel Bătrân la cea de doar 270 de locuri gândită de bătrânul Tranulis, ca şi problemele cronice ale clădirii ce necesita grabnice şi masive lucrări de renovare.

La 15 ani distanţă de la mutare, în ianuarie 2019, starea fostului teatru Tranulis, deloc îmbunătăţită, a stat la baza unui scandal public ce a implicat Primăria locală (deţinătoarea clădirii), Consiliul Judeţean (în subordinarea căruia funcţionează Teatrul de Stat), fosta directoare (Dana Dimitrescu) şi parte din colectivul de actori. Evenimentul Zilei şi Adevărul au relatat pe larg despre subiect. Într-un (posibil) final, Consiliul Judeţean Constanţa l-a numit, pe 2 mai 2019, pe regizorul Erwin Şimşensohn în funcţia de director interimar.

Text (teatral)

Billy Şchiopul, în regia lui Vlad Massaci şi scenografia Iulianei Vîlsan, e prima premieră din mandatul noii direcţiuni a teatrului. Textul irlandezului Martin McDonagh, foarte fain tradus de regizor şi de Cristi Juncu (realizatorul excepţionalului Vestul singuratic, pe un text al aceluiaşi McDonagh), e un pariu cutezător pentru portofoliul unui teatru care nu a reuşit să atragă atenţia cu spectacole memorabile în ultimii ani.

La felul în care s-au prezentat lucrurile la reprezentaţia de pe 14 iunie 2019, prinsoarea are şanse bune să marcheze începutul unei frumoase prietenii. Vreme de 2 ore, publicul, care a umplut cam două treimi din sala constănţeană, a ţinut aproape de abraziv-subtilul text irlandez.

 

Comicul bine subliniat, mixat în chip potrivit cu dramele de adâncime ale fiecăruia dintre sătenii ce, unui privitor superficial, i se pot înfăţişa ca o colecţie de sălbatici gata să se devoreze între ei, asigură echilibrul unei montări care are toate şansele să atragă spre teatru un număr semnificativ de spectatori.

Decorul în cheie aparent realistă (presărat cu oarece puncte ce manifestă bizare dispoziţiuni supranaturale) al Iulianei Vîlsan, prelungit de proiecţiile video semnate Dilmana Yordanova & Kotki Visuals, invită într-un spaţiu deopotrivă familiar (populat cu obiecte de găsit în orişice locuinţă a unui om de condiţie modestă / medie din Irlanda sau, să zicem, Dobrogea) şi fantastic (populat cu obiecte cu totul şi cu totul improbabile). Întregul construct vizual îngăduie atât privirea lumii din faţa ochilor noştri, cât explorarea unei alte lumi, mai puţin cunoscute, mai neliniştitoare, mai subtile, mai adânci.

Acesta, e în fapt, demersul întregului spectacol. O încercare de a vedea dincolo de aparenţe, de suprafeţe, de prima impresie pe care ne-o lasă oamenii şi situaţiile din jur. O încercare de înţelegere continuă a celor din jurul nostru, de exersare a atenţiei, de reverenţă în faţa detaliului oricât de obscur ce, odată revelat, poate schimba întreaga perspectivă.


Cine e, de fapt, Billy? Un copil fără noroc, cu sănătate precară, sau un tânăr care încearcă să profite, pe bază de şantaj emoţional, de pe urma defectelor sale fizice, aşa cum subtil sugerează anumite gesturi şi costumaţii ale sale? Vlad Bîrzanu are capacitatea să îşi conducă personajul în ambele sensuri, adăugându-i încă alte remarcabile nuanţe.


Cine e, de fapt, Helen, frumuseţea de toţi dorită & bârfită a satului? O jună neîmblânzită, pleznind de / cu agresivitate sau tânăra gata să fugă în căutarea unui vis, al ei sau al altuia? Încă studentă la specializarea Teatru a Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Ovidius, Otilia Nicoară e revelaţia distribuţiei, promiţând ca, în condiţii de bună ancorare în programul curent-viitor al teatrului constănţean, să devină o actriţă dintre cele mai interesante.


Şi jocul cu falsele aparenţe poate continua cu toate celelalte personaje ale piesei, mai ales cu atât de specialul duo mamă-fiu, Mammy (delicios travesti al lui Mihai Sorin Vasilescu)-Johnnypateenmike (vedeta trupei constănţene, Nicodim Ungureanu, asigură cea mai redutabilă porţie de comedie a spectacolului), şi cu fals-durul Babbybobby (un Marian Adochiţei cu totul remarcabil).


Nici unul nu este (doar) ce pare, după cum cunoaşterea trecutului fiecăruia dintre ei nu e niciodată un demers finalizat. Adevărul vieţilor lor, bine ascuns sub straturi de frică, auto-minciună, durere şi nevoie de a proteja, e un secret bine păzit chiar de cei în chestiune.

Până la urmă, descoperirea adevărului despre oameni e principalul obiect de activitate al teatrului. De acum, şi la Constanţa :).
De: Martin McDonagh Regia: Vlad Massaci Cu: Nicodim Ungureanu, Vlad Bîrzanu / Vlad Linţă, Laura Crăciun, Mirela Pană, Mihai Sorin Vasilescu, Marian Adochiţei, Andrei Cantaragiu, Otilia Nicoară, Mircea Dumitru Siromaşenco

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus