Zis şi făcut... - Lecţia la Miturile Cetăţii, 2019

Ajuns la cea de-a patra ediţie, festivalul estival şi internaţional de teatru "Miturile Cetăţii" - Constanţa (20-30 iunie 2019) m-a invitat, pentru 3 zile, să văd şi să scriu despre câteva dintre cele 36 spectacole selectate. Astfel încât alegerea pe care am fost obligat să o fac a purtat nu chiar semnul întâmplării, ci doar al calendarului; respectiv al ordinii preselectate în care teatrele prezente au evoluat pe scena manifestării. Aşa am ajuns în situaţia de a urmări ceea ce ar putea fi considerat "pour la bonne bouche" ori "urma alege". Sau, nu?

"...îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv", asta îi declara dramaturgul (după propria mărturisire) lui Brâncuşi, atunci când s-au cunoscut. Întâlnirea se petrecea la Paris, cândva, în jurul anilor 1955-56, dată la care dramaturgul "îşi bătuse joc", cu mult succes, scriind şi jucându-i-se pe scenele pariziene Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, Amadeu sau cum să te scapi de el, Jacques sau supunerea şi Noul locatar. Este, de altfel, prima etapă a dramaturgiei ionesciene - cea care l-a lansat şi consacrat (laolaltă cu Samuel Becket) ca reprezentant al "absurdului" - curentul devastator şi inovator răsărit, după război, de sub ruinele postbelice ale culturii burgheze - aia făcută ţăndări de marea conflagraţie şi ale sale târzii învăţăminte. Într-o lume în care trăncăneala sterilă, din ce în ce mai golită de fond şi de sens, se instaurase aducând cu sine o accentuată şi sterilă derută (astăzi, la fel de valabilă şi de primejdioasă), cei doi "cârcotaşi" aveau curajul şi tupeul să pulverizeze în scrisul lor şi coerenţa, şi conformismul, şi virtuţile pedagogice ale mesajului clasic. Iar dacă celebra Cântăreaţă cheală se păstra, cu "timiditate" în perimetrul mărunt al unei nemaivăzute comedii despre trăncăneală, vine imediat Lecţia, care să adauge farsei tragismul - componentă dureroasă şi, la urma urmei, previzibilă prin prisma altor lecţii; cele oferite de istoria recentă, de politici, ideologii şi alte "isme". Unul dintre cei mai de seamă regizori şi interpreţi ai textului ionescian, olteanul Horaţiu Mălăele, nu s-a sfiit s-o monteze şi s-o explice fără nici o reţinere, ba chiar cu o precizie de invidiat până şi de un neurochirurg experimentat: "Lecţia denunţă absurditatea tezelor unice şi exclusiviste, limbajul ca instrument al puterii şi relaţia letală dintre sexualitate şi dictatură. Pe de altă parte, prostimea contemplativă, o masă de manevră la îndemâna casapilor investiţi. Cum lumea n-a învăţat mai nimic din greşelile istoriei, lecţia acestui spectacol nu-şi propune să fie un îndreptar moralizator şi plicticos, ci mai degrabă o limpede oglindă".

Ce se întâmplă, în formă şi în fond, cu etern repetabilul eveniment pedagogic? Mai nimic nemaivăzut. Un "învăţător" paranoic se străduie, fără succes, să-şi "lumineze" şi să le dea pe brazda propriei sale nebunii pe elevele care-i vin, ca oile (sau ca orbii lui Breugel) la lecţie. Importante, în această suită, rămân mecanismul repetitiv, inerţia, logica aberantă a unui mecanism dereglat care, odată pornit, nu mai poate fi oprit prin mijloacele umane sau logice de contracarare, nutrindu-se şi amplificându-se din propria forţă coercitiv-distructivă. Aşa cum se petrecuse cu precădere, după 1920, în Europa fostă civilizată, câte un Mesia din fier, beton şi mucava îşi înşfăcase supuşii creduli (în valorile tradiţionale ale civilizaţiei), îi intoxicase cu ideile sale fără noimă (mai pe ioneşte spus: absurde) şi îi anihilase - mai întâi psiho-intelectual, apoi fizic. Problema dictaturii prin vorbărie sterilă, ilogică, incoerentă. Simplu, nu? Da... dar cu câte nenorociri conexe!

Extras din perimetrul istoric, mecanismul înfăţişat de "bătătorul de joc" al teatrului se înalţă ca un zmeu de hârtie agitat şi nervos, până devine un avertisment feroce, vizibil, recognoscibil de oriunde şi de oricine doreşte să-l vadă şi să-i priceapă sensul... lipsei de sens. O teză general valabilă. Un avertisment cu valoare axiomatică. Ionesco se revoltă, primul, în faţa acestui univers uman golit de autentic, infestat şi distrus de cancerul gândirii - ideologia. Moartea intelectuală înseamnă, fără nici un dubiu sau putinţă de scăpare, preambulul morţii fizice. O lume golită de sens, de lumină, de speranţă, adevăr şi viaţă - în care impostori şmecheri, fanatici şi demenţi (Profesorul este un arhetip indestructibil, cum vedem) se dau drept "Învăţători" unici, batjocorind şi distrugând mecanic, doar pentru că pot să o facă, existenţa oricărui individ care le pică în mreje. Pe lângă impostură, minciună, nebunie şi crimă, mai există un element la fel de primejdios: supunerea victimei - în cazul de faţă Eleva. Prin superficialitate, inerţie atitudinală, credulitate, debilitate mintală, ea colaborează inconştient: mai întâi cu curaj şi dezinvoltură, apoi din obişnuinţa mortală a acceptării, resemnării, văicărelii scâncite (nu revoltei!) ca ultimă reacţie înaintea morţii.

Spectacolul pe care Teatrul Mic l-a deplasat la Miturile Cetăţii este de dată recentă în repertoriul său - aspect care, spre meritul trupei, nu se vede în reprezentaţia ce creşte, replică cu replică, invadând, împroşcând şi îngrozind totul în cale. Regia lui Radu Iacoban are meritul de a fi reuşit să creeze, dinspre scenă spre sală, senzaţia de tsunami - mecanismul ucigător, inevitabil prin prisma parametrilor de funcţionare şi acceptare. Dincolo de convenţia teatrală, există o dimensiune senzorială bine agregată prin ritm şi zgomot. Nu se poate vorbi, în textele acestei perioade ionesciene, despre psihologie sau individualitate. Mecanismul este singurul care contează. Cu cât mai dereglat - cu atât mai rău. Spectatorul este chemat să vadă şi să înţeleagă dezastrul care se năpusteşte asupra lui, ca parte a lumii; ieri, azi... mai mult ca sigur şi mâine. Această dimensiune i-a reuşit foarte bine regiei, scena devenind nu doar o cutie de rezonanţă, ci chiar un amplificator al universului dezaxat declanşat, previzibil şi de neoprit. În faţa lui, omul - adică Eleva - se comportă nu doar nătâng (păcat mărunt, la urma urmei), ci dezorientat, obnubilat, vrăjit, depăşit, înghiţit. Lecţia are un singur sens: sensul giratoriu.

Din dorinţa de a da o consistenţă istorică întâmplării, Iacoban nu s-a sfiit să-l pieptene şi îmbrace pe Cristi Iacob într-un Hitler asezonat cu tot dichisul: costum brun, pieptănătură cu cărare pe mijloc, voce isteric-metalică. Aportul psihologic îl ajută pe actor să depăşească dificultatea de a juca doar un concept, oricât de străvezie ar fi trimiterea. Poate că grija de a-i da identitatea istorică a mers puţin cam departe, prin rapelul la momentele emblematice culese (hai să zicem citate...) din The Great Dictator al lui Chaplin: globul pământesc şi microfonul. Era destul; cred că se putea şi fără...

Silvana Mihai a ales să mizeze pe cartea unei tembele zburdălnicii prin care personajul său, candidat la un doctorat total, se străduie să astupe carenţele "absurd de elementare" ale instrucţiei sale. Efortul îi reuşeşte, aplombul şi dezinvoltura iniţiale, luate foarte de sus, veştejindu-se apoi treptat, la modul credibil. Uşor de bănuit cât de greu trebuie să-i fi venit actriţei să joace nu o fată tânără, ci doar un crochiu / un avertisment / o ipoteză. Spre cinstea ei, o face - între limitele impuse - verosimil, marele ei merit fiind acela de a configura cel de-al doilea electrod care generează tensiunea şi, apoi, scânteia.

O apariţie mult îmbogăţită în raport cu datele dramaturgice o aduce Liliana Pană în ipostaza de servitoare a profesorului. Construită cu migală şi dichis (meritul regiei, desigur), ipostaza feminină pe care o propune interpreta oscilează, la fel de absurd, între înger şi demon, între alb şi negru... O apariţie curat-murdar dialectică: împăciuitoare şi instigatoare, cumsecade şi crudă, depăşită de evenimente dar fiind, de fapt, la butoanele care le declanşează şi întreţin. Cearcănele proeminent-hidoase cu care a fost înzestrată prin machiaj subliniază că a văzut (fiindu-i, desigur, imputabile) multe. Că ştie, înţelege şi se face complice (cel puţin) dacă nu cumva este chiar managerul perfid şi conspirat al jocului ucigător în serie... cel ce resetează, de fiecare dată, mecanismul. Dantura cariată, hidoasă, pe care şi-o analizează cu mare grijă în final te trimite cu gândul la chinuitoarea durere de dinţi pe care o reclamă Eleva, copleşită înainte de dispariţie. Semn că, totuşi, supravieţuirea ar fi posibilă - dar numai pentru cine ştie şi poate să muşte, complice - nu doar să se lamenteze.

Reprezentarea Lecţiei ionesciene, la 66 de ani după ce a fost scrisă demonstrează, în cazul de faţă, tinereţea (adică actualitatea) avertismentului pe care textul îl păstrează în circulaţie: răul concret al anulării conştiinţei conduce, inevitabil, la dispariţie. Moartea minţii este primul şi ultimul pas la moartea individului.