iunie 2019
Billy Şchiopul
The Cripple of Inishmaan, text semnat de Martin McDonagh, autor contemporan de referinţă, este aşezat sub eticheta de "comedie neagră". În esenţă, textele dramaturgului irlandez sunt creaţii cu o tectonică specială, dată de jocul dintre concreteţea textului şi metaforele şi sensurile care stau să erupă violent de dincolo de ceea ce e rostit. Excepţie nu face The Cripple of Inishmaan, montat de Vlad Massaci la Teatrul de Stat din Constanţa sub titlul Billy Şchiopul.

Înainte de orice analiză a spectacolului, trebuie precizat un aspect foarte clar, specific stilului regizoral al lui Vlad Massaci: anterior oricărei viziuni care ajunge în orizontul de percepţie spectatorului, filtrată riguros prin percepţia regizorului, Vlad Massaci este un pedagog al scenei. În urma procesului de lucru se vede clar transformarea pe care o experimentează actorii, este vizibil procesul de metamorfoză prin care cei care asumă rolurile propuse sunt mai mult decât nişte interpreţi buni în nişte roluri ofertante.

Acesta este un fapt din ce în ce mai rar nu numai în peisajul teatral românesc, în care regizorul-partener al actorului ar trebui declarat specie protejată. În contextul nostru artistic autohton contemporan, degetele de la o mână sunt prea multe pentru a indica regizorii din această categorie.

Vă las pe dumneavoastră să intuiţi cine sunt acei regizori din România care sincronizează viziunea asupra unui text cu arheologia efectuată în personalitatea actorului, pentru a scoate la iveală ceea ce este necesar pentru materializarea scenică, dar şi pentru lucrul în sine cu actorul. Afirm toate acestea pentru că, odată cu montarea spectacolului Billy Şchiopul în regia lui Vlad Massaci, Teatrul de Stat din Constanţa intră într-o nouă etapă artistică şi organizaţională, în care actorii experimentează noi forme de exprimare şi în care publicul primeşte produse artistice care au funcţia de a debloca zone de percepţie lăsate de ceva vreme pe linie moartă.

Personajul principal, Billy, este interpretat alternativ, în cadrul distribuţiei, de doi actori - Vlad Bîrzanu şi Vlad Linţă - care aduc contribuţii scenice diferite, ambele valide. Vlad Bîrzanu este un Billy cu un profil de forţă, în pofida handicapului personajului, un caracter determinat care amprentează cu structura sa o lume fragilă şi care, prin contrastul dintre puterea lăuntrică şi limitele exterioare, creează un personaj purtător de nuanţe subtile, concomitent fragil şi puternic. Vlad Linţă îşi abordează rolul cu o sensibilitate tangentă la sfera poeziei, Billy al său fiind înscris în cercul romantic al celor care prin consecvenţa lor într-un idealism asumat ajung să treacă dincolo de condiţia alor aparent limitativă.



Fiecare personaj poartă o amprentă specifică, o tuşă care îl individualizează. Un aspect extrem de important pentru spectacol este dat de faptul că din distribuţie fac parte doi studenţi ai Universităţii Ovidius din Constanţa: Otilia Nicoară în rolul lui Helen şi Mircea Siromaşenco în rolul lui Bartely. Cei doi tineri aduc o vigoare remarcabilă acestei puneri în scenă, asimilând cu acurateţe toate nuanţele solicitate atât de text, cât şi de regie. Otilia Nicoară este o prezenţă puternică ce reuşeşte în momente cheie ale spectacolului să se poziţioneze ca axă a demersului scenic prin permanenta sa conectare la contextul în care este integrată. Mircea Siromaşenco instituie un joc al contrastelor cu o fineţe specifică actorilor cerebrali, care au capacitatea de a-şi gândi şi evalua permanent acţiunile scenice. Vă asigur, fără teama vreunei umbre de eroare că de aceşti tineri vom mai auzi, în sensul că îi vom vedea în roluri în care le vom remarca evoluţia şi ne vom bucura cu siguranţă de ceea ce vor aduce în actele artistice în care vor fi distribuiţi.


Există trei elemente care funcţionează împreună în spectacol şi care contribuie, prin sincronizare, la eficienţa demersului regizoral: ilustraţia muzicală creată de Vlad Massaci, scenografia semnată de Iuliana Vîlsan şi creaţia video care îi aparţine Dilmanei Yordanova. La nivel vizual, impactul este acela al unei case excavate din adâncuri, în care se petrec forme de viaţă intrate într-o repetitivitate de dincolo de lumea în care suntem obişnuiţi să trăim. Decorul este, de fapt, o instalaţie de obiecte, o colecţie de reprezentări care dau seama semnificativ despre ceea ce sălăşluieşte în adâncurile memoriei personajelor, dar şi în conştiinţa comunităţii din care acestea fac parte. Universul sonor se aliniază acestei abordări de tip abisal, sunetul fiind forma intangibilă prin care sunt excavate paradigmele memoriei şi afectivităţii personajelor.

Întreaga trupă din Constanţa construieşte un spectacol care amprentează percepţia despre ceea ce este realmente perceptibil ca moral în lumea contemporană. Nicodim Ungureanu, în rolul lui Johnnypateenmike, colecţia ambulantă de ştiri de senzaţie a comunităţii, îşi construieşte personajul pe o tehnică a contrapunctului, lăsând cu fineţe să se simtă dincolo de personajul lui, aparent superficial, profilul unui salvator care îşi ascunde natura reală. Marian Adochiţei (în rolul barcagiului Babbybobby) se axează tot pe o tehnică a contrastului atunci, când, în duritatea sa lasă să transpară empatia pe care o manifestă faţă de Billy.

 

Trăsăturile caracteriale impregnate fiecărui personaj fac ca în memoria spectatorilor să rămână ancorate tipologiile materializate de Andrei Cantaragiu în rolul medicului şi de Mihai Sorin Vasilescu într-un minunat travesti, în rolul Mammy McDougal. Cele două mătuşi ale lui Billy, Kate Osbourne - Laura Crăciun şi Eileen Osbourne - Mirela Pană sunt două prezenţe construite pe gestualităţi şi stereotipii care fac din ele două personaje interpretate fără fisură. După întoarcerea lui Billy din aventura cinematografică pe care şi-a dorit-o enorm, Eileen (pentru care Mirela Pană asumă o formă de corporalitate care nu are cum să nu rămână în memoria martorilor spectacolului) îl dojeneşte destul de aspru pe Billy, după care îl întreabă cu o candoare stâncoasă dacă vrea biscuiţi la ceai.


Acest tip de discurs dual al spectacolului este extrem de grăitor pentru o formă de umanism care ar trebui excavat din adâncurile uitării noastre şi reprezintă o pledoarie pentru un fel de a fi specific salvatorilor care nu umblă pe străzi cu medaliile la vedere, despre o formă de rezonanţă care arată cât de schilod sau de sănătos este interiorul purtătorului sau cum arată instalaţia de obiecte mentale din lumea sa lăuntrică.

Pe parcursul spectacolului îl vedem pe Billy mişcându-se lipsit de handicapul său. Este o subtilă formă de acces la o sănătate interioară pe care lumea de azi ar trebui să o scoată din abisuri la care ajung doar năvoadele empatiei.

Teatrul de Stat din Constanţa
Billy Şchiopul

de Martin Mc Donagh
Cu: Nicodim Ungureanu, Vlad Birzanu / Vlad Linţă, Laura Crăciun, Mirela Pană, Mihai Sorin Vasilescu, Marian Adochiţei, Andrei Cantaragiu, Otilia Nicoara, Mircea Siromaşenco
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Asistent de regie: Teodora Petre / Asistent de scenografie: Andrei Şova / Ilustraţia muzicală: Vlad Massaci / Video: Dilmana Yordanova - KOTKI visuals
De: Martin McDonagh Regia: Vlad Massaci Cu: Nicodim Ungureanu, Vlad Bîrzanu / Vlad Linţă, Laura Crăciun, Mirela Pană, Mihai Sorin Vasilescu, Marian Adochiţei, Andrei Cantaragiu, Otilia Nicoară, Mircea Dumitru Siromaşenco

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus