Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Miturile cetăţii, Constanţa, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zămislit în buricul periferic al pământului - Billy Şchiopul la Miturile Cetăţii, 2019


iulie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca să-l înţelegi pe acest irlandez de succes Martin McDonagh, născut şi trăit la Londra din părinţi irlandezi, trebuie să ţii seamă de acel colţ de lume de la marginea Europei, din care el îşi revendică rădăcinile: Irlanda cea catolică şi săracă, pierdută în imensitatea Atlanticului. O lume sfâşiată între naţionalismul mândru, adesea exacerbat şi asezonat dureros (poate chiar umilitor?) cu un provincialism trufaş - tip "Buricul Pământului" - ce sfidează tradiţia englezească, combinat cu admiraţia ţâfnos-nesăţioasă faţă de vecinul american, mai norocos şi, fireşte, dator-vândut tradiţiei irlandeze, aflat ceva mai încolo... peste drum de apă. În fond, unul dintre părinţii absurdului a fost conaţionalul său Samuel Beckett, alături de conaţionalul nostru Ionescu; nu cel cu "prostiile de la Iunion" - celălalt...

Ce spune McDonagh azi, aflat la vârsta maturităţii creatoare, despre felul în care vede şi înţelege lumea pe care ne-o pune pe tavă... iar tava e adusă în scenă? "Presupun că merg pe acea linie dintre comedie şi cruzime, despre care cred că se luminează una pe cealaltă. Cruzi suntem cu toţii. Suntem extreme într-un fel sau altul şi aici constă drama, de când grecii s-au ocupat de ea". Cum oare să nu-l înţelegem şi să nu-l agreăm tocmai noi, românii, dialectic-sprinţari între "rîsu-plînsu", "curat murdar" sau neaoşa "struţo-cămilă"?

Regizorul Vlad Massaci l-a prizat chiar cu repetiţie, căci montează la Constanţa acest text după 14 ani de când o făcuse pe scena Nottara-ului bucureştean, sub titlul Schilodul din Inishmaan şi după ce-şi afirmase / confirmase valoarea prin spectacole de primă mână precum Bash - o trilogie contemporană (2004, Teatrul Act), Avarul îndrăgostit (2005 Teatrul de Comedie), Copilul îngropat şi American Buffalo (2006/2013 Teatrul "Sică Alexandrescu" Braşov), Ţinutul din miezul verii (2017, Teatrul Mic, Bucureşti). Deci, marcă garantată!

Influenţat de Quentin Tarantino, Samuel Beckett şi David Mamet (cel tocmai montat cu succes la Tulcea şi adus în acelaşi festival "Miturile Cetăţii", 2019 - American Buffalo), acest - chipurile mai cuminte - Martin Faranan McDonagh rămâne mereu ofertant prin textele sale dramatice, filmele şi cărţile semnate.

Schilodul Billy, ca să ne referim la ambele montări pomenite din palmaresul lui Massaci, ne aduce sub ochi universul închis al unui sătuc (fireşte că irlandez) uitat de lume, parcă şi de Dumnezeu, dar populat cu personaje fruste, dinamice, amuzante sau antipatice (dar niciodată respingătoare!) cârtitoare şi agresive, veşnic în căutarea unor cât de mici evenimente care să le coloreze existenţa măruntă şi ternă consumată în universul lor marginal şi bine ferecat.

Pentru că McDonagh vorbeşte despre cruzime - aici o găsim la tot pasul, nici măcar mascată sau asezonată cu alte aparenţe burgheze. Oameni caraghioşi, slabi, dar care nu se mai satură în a se da mari, interesanţi, puternici. Vanitatea precară, meschină, adesea ridicolă, reprezintă motoraşul care le animă acţiunile. În acest spaţiu închis, tern, populat cu "figuri de 2 lei" (sub aspect social), fiecare caută să-şi dovedească sieşi şi să-i uimească pe ceilalţi cu propriile calităţi; buchetul de infatuare - inconsistentă, dar cu nimic mai dulce - stă prins zdravăn la butoniera fiecăruia. Şi cum înfumurarea ar fi anostă dacă s-ar manifesta doar zgomotos, aici e pigmentată cu superioritate, ba chiar agresivitate, cel mai adesea.

Postamentul pe care fiecare încearcă să-şi cocoaţe prestigiul urmăreşte vizibilitatea publică, iar acest "dar" este conferit de notorietate; una la fel de măruntă, strict locală, dar orişicât... Pentru obţinerea ei, este cultivat, plătit şi răsplătit Johnny Pateemike un soi de "jurnalist răspândac" (cel ce culege zvonurile, le asezonează şi le repune în circulaţie), căci bârfitor sau colportor nu e frumos să-i spunem, deşi chiar asta e.

Ei bine (mai mult sau mai puţin), ca să fii atât de mare cum te dai, îţi trebuie musai un reper inferior. L-au găsit, pentru asta, în schilodul Billy, un adolescent orfan (deci fără apărare), sever tarat din naştere, crescut de milă, bruftuluit şi batjocorit fără măsură şi fără menajamente... Aşa, doar pentru că se poate şi nu riscă nimeni nimic jignindu-l şi umilindu-l cum îi vine la gură. Adevărata poveste a nefericitului este cunoscută, dar la fel de escamotată, cu bună ştiinţă a "neştiinţei" - părinţii lui par să se fi sinucis, pentru ca progenitura să poată fi salvată medical prin banii de pe asigurarea vieţii lor.

Ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, atunci când acelaşi Billy reuşeşte o spectaculoasă evadare în mult-visata Americă, uluiala invidioasă este, fireşte, la ea acasă. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) unul dintre săteni, altfel un ins băşcălios şi necioplit, scapă o undă de milostivenie şi îl acceptă în barca lui cea salvatoare... nu până în America, ci doar în satul vecin, unde yankeii cei bogaţi tocmai au pus de-un casting la un film despre specificul locului.

În buna tradiţie a baftei (sau a Hollywood-ului?), taman Billy este cel ales - prilej pentru alte bârfe spumoase şi invidioase. Dar, cum comunitatea trebuie să aibă întotdeauna dreptate, nefericitul Billy se întoarce, la fel de schilod, de învins şi de eşuat. Abia în această situaţie realmente dramatică, victoria grupului se transformă neaşteptat şi se consumă printr-o nesperată îngăduinţă, chiar un fel de compasiune faţă de soarta eternei victime.

Povestea e frumoasă şi credibilă, multitudinea de nuanţe, răsuciri, răstălmăciri şi reveniri (mdeh, consecvenţa nu e prima dintre virtuţile acestor mărunţi şi caraghios-pitoreşti marginali) creează o atmosferă de o remarcabilă veridicitate; una detectabilă, dacă vrei, în orice comunitate locală închisă. Conflictele colaterale colcăie, surprind, irită şi sfârşesc prin a distra publicul, îndreptăţit astfel să-şi păstreze stima de sine ca formă a indestructibilei sale superiorităţi. Asta pentru că, de când lumea şi pământul, catharsis-ul comic provine, ne place sau nu, din raportarea personală la ceva inferior. Aşa încât... aplauze, vă rog!

Nu ştiu dacă revenirea lui Massaci la acest text savuros şi adevărat a fost determinată de nevoia aprofundării lui, sau de conjunctura oferită de Teatrul de Stat din Constanţa. Cert este că echipa de actori aderă perfect la specificul personajelor şi a lumii în care se mişcă acestea, funcţionează impecabil şi conferă poveştii nu doar densitate, ci şi o deplină autenticitate.

Aşa cum - deloc în ultimul rând - regizorul are la dispoziţie o scenografie cu adevărat formidabilă, semnată de imprevizibila şi fascinanta Iuliana Vîlsan (colaborarea la Ţinutul din miezul verii fusese o reuşită absolută, ea fiind plină de idei deştepte, neaşteptate şi funcţionale, una mai trăsnită ca alta). Chiar dacă între limitele unei simple figuri de stil, mi-ar plăcea să mă joc cu presupunerea că magnifica adunătură de obiecte, îmbogăţirea şi reinvestirea lor cu sensuri multiple şi decuparea măiastră a spaţiilor trage nu doar actorii, ci şi întreg spectacolul constănţean după ea.

Nu ştim nici acum ce-o fi fost mai întâi: oul, sau găina? Regia, sau scenografia?....



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Miturile cetăţii, Constanţa, 2019
 Toate articolele despre Billy Şchiopul


0 comentarii

Spacer Spacer