"Colorată, dar lipsită de coerenţă", aşa a definit Mircea Martin lumea culturală românească marţi seara, în deschiderea festivităţii Premiilor revistei Cuvântul. Din păcate, pe parcursul serii, lumea respectivă, prin reprezentanţii săi care au defilat pe scenă în calitate de premiaţi şi prezentatori ai celor premiaţi, s-a dovedit şi lipsită de culoare.
"Coeziunea intelectuală" despre necesitatea căreia a vorbit, la începutul serii, amfitrionul Mircea Martin s-a dovedit prin impresionanta rezistenţă la plictiseală de care au dat dovadă intelectualii români aflaţi în sala Ateneului, excluzându-i, desigur, pe cei care au profitat de micile interludii muzicale pentru a părăsi locul, ca să nu mai vorbim despre cei pe care răbdarea i-a părăsit brutal, în mijlocul dicursurilor de pe scenă, determinându-i să-i calce pe picioare, în graba lor spre ieşire, pe vecinii de scaun îmbrăcaţi elegant.
S-au lansat de pe scena Ateneului român multe teorii, comentarii, observaţii cu siguranţă profunde, dar pe care, de la un moment dat încolo, nimeni nu le-a mai putut asculta cu atenţie, fiindcă oricât de obişnuit ai fi cu discuţiile teoretice, cu discursurile şi cu aplauzele, oricine are o limită, iar în patru ore - fără pauză - sunt toate şansele ca aceasta să fie depăşită. De altfel, căscăturile discrete au apărut destul de repede, după primele 5-6 premii din cele 18 decernate cu această ocazie. Din când în când, câte un vorbitor mai reuşea să trezească sala din amorţire pentru câteva clipe, (Victor Rebengiuc, premiatul de la teatru, Rodica Tapalagă, premiată la categoria "film" şi Emil Hurezeanu, care a prezentat-o pe Eugenia Vodă, câştigătoarea premiului pentru cea mai bună emisiune culturală) însă cei care amorţeau asistenţa risipind vorbe cu nemiluita asupra ei erau mai mulţi, vorbeau mai mult şi aveau, astfel, câştig de cauză. S-au mai perindat pe scenă soţii care citeau oftând mesajele scrise ale soţilor absenţi, oameni de radio care răcneau de parcă ar fi prezentat concerte rock şi rugau destinul să le dea mai mulţi ascultători de emisiuni culturale radiofonice şi Nicolae Breban, care a profitat că fusese rugat să prezinte un premiu pentru a vorbi pe larg despre el însuşi. La un moment dat, un critic literar care se apucase să citească o cronică a cărei amploare se dovedea ameninţătoare pe măsură ce era rostită, cu hopuri, chiar de autorul ei, a fost întrerupt de spectatori cu un ropot de aplauze declanşat spontan, intuind că aceasta era ultima soluţie pentru ca vorbitorul să fie oprit.
Pe măsură ce seara înainte, premiile aproape că nu mai contau, adevărata luptă a celor aflaţi în sală fiind aceea cu propriul organism, care lansa tot mai des întrebări tăcute, lipsite de respect şi profunzime, referitoare la motivele unei atât de îndelungate nemişcări. În lipsa oricărei explicaţii logice, reflexele fireşti preluau comanda şi puţini dintre cei care ieşeau din sală pentru a merge la toaletă, a bea apă sau a fuma o ţigară se mai întorceau.
Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după aproape patru ore de la începutul acţiunii, când un Andrei Pleşu epuizat de aşteptare tocmai ridicase, spre uşurarea tuturor, ultimul premiu al serii, cel pentru instituţie culturală, acordat New Europe College, amfitrionii au rugat publicul să se mai înarmeze cu puţină răbdare pentru a asculta o lucrare muzicală cântată la pian şi nai. De către doi tineri care, deşi nu aveau nici o vină, au devenit brusc ţinta privirilor ucigaşe ale celor din sală.
Dincolo de timpul pierdut, cu această ocazie, de toţi aceşti oameni (majoritatea de indiscutabilă calitate) timp pe care cu toţii l-ar fi putut folosi cu mult mai bine în folosul culturii pe care o reprezintă - se pune o întrebare de natură să îngrijoreze în mod real: dacă oamenii de cultură se plictisesc astfel unii pe alţii, cum ar putea să stârnească interesul oamenilor obişnuiţi?