Când aţi intrat ultima dată într-un muzeu? Sau când aţi auzit ultima ştire cu adevărat interesantă despre un muzeu din România? Dacă n-ar fi fost anul acesta colaborarea dintre Franţa şi România pentru organizarea expoziţiei Umbre şi lumini - patru secole de pictură franceză, singurul eveniment de gen din ultimii câţiva ani, o tăcere aproape deplină s-ar fi aşternut asupra domeniului. Tăcere spartă din când în când de ştiri având o neaşteptată tangenţă cu subiectul "muzeu", cum au fost cele despre organizarea unei nunţi într-un spaţiu al Muzeului Naţional de Artă sau despre desele incendii de la Muzeul Satului.
Motivul pentru care muzeele din România zac adesea într-un nedrept anonimat are legătură directă cu forma de proprietate. Cum nu avem încă un stat pe deplin responsabil, capabil să aibă grijă de proprietăţile sale şi să le pună în valoare, spre beneficiul cetăţenilor din banii cărora le întreţine, de ce să nu fie aceste proprietăţi, inclusiv cele ce adăpostesc azi muzee naţionale, date înapoi proprietarilor lor?
Vestea despre retrocedarea iminentă a Castelului Bran şi a Palatului Bruckenthal, amândouă obiective muzeistice de prim plan, incluse în toate traseele turistice româneşti - de altfel destul de puţine, sărăcuţe şi prost mediatizate -, a agitat multe spirite. Sunt voci care susţin că asta ar echivala cu o crimă la adresa patrimoniului naţional sau că ar însemn, implicit, scoaterea lor din circuitul turistic, lipsindu-i pe români de posibilitatea de a le vizita.
E vorba, din nou, de sindromul "nu ne vindem ţara" care ne-a făcut deja atâta rău în economie. Aplicat la muzeele din România, el înseamnă, de fapt, că preferăm să le ştim pe acestea "acolo, undeva", aparţinând de drept "poporului", ca multe alte bunuri rechiziţionate în vremuri care ne mai bântuie şi azi în multe feluri. Chiar dacă asta înseamnă, când e vorba de muzee, că îşi deschid porţile dimineaţa şi le închid la ora 16.00, cel mult 18.00, timp în care, dacă le treci pragul, ai parte de privirile plictisite ale supraveghetoarelor şi de informaţii laconice numai dacă le ceri.
Cu foarte puţin excepţii, aceasta e "dinamica" muzeelor româneşti de cinsprezece ani încoace, în ciuda faptului că aceia care le conduc au avut acces, în tot acest timp, la experienţa occidentală în domeniu. Au mers, tot pe bani publici, să vadă cum reuşesc unii, în alte ţări, să umple aceste clădiri cu oameni, găsind tot timpul metode noi de a stârni curiozitatea, gândind proiecte pentru diferite vârste, combinând mai multe arte în acelaşi loc şi toate astea fără să evite dimensiunea comercială a cărei importanţă nu trebuie neglijată.
Cum să rămâi într-un muzeu românesc mai mult de o oră, cât îţi ia vizitarea unei colecţii de mărime medie, când nu ai unde să bei o cafea sau un suc, nici vorbă să mănânci ceva, când nu-ţi poţi lăsa copilul într-o sală special amenajată, când nu ai un magazin atrăgător de unde să le cumperi daruri prietenilor (sau, dacă ai, e unul prăfuit, aranjat fără imaginaţie şi plin de păpuşele kitchoase, îmbrăcate în costume populare) şi, în general, nimic nu te ţine acolo? Asta în caz că, cine ştie cum, ai fost convins, în primă instanţă, să intri.
Cu foarte puţine excepţii, muzeele din România te fac să te simţi, odată ajuns în ele, un intrus. În loc să te atragă, să te provoace, să-ţi trezească o curiozitate fără de care nici un fapt artistic nu rămâne în memoria cuiva, ele par să te dea afară. De-asta majoritatea oamenilor, unii dintre ei chiar cu aplecare spre cultură, preferă să le admire exteriorul.
E drept că mare parte din muzeele prestigioase de peste graniţe sunt în grija statului sau a comunităţilor locale, măcar pentru că administrarea lor, mai ales a celor ce funcţionează într-o clădire monument istoric, este extrem de costisitoare. Dar aici, unde statul lasă în paragină atâtea monumente şi colecţii donate lui de către foştii proprietari, aici, unde nu se găsesc bani în buget pentru oamenii vii, care trebuie educaţi, darmite pentru "ziduri moarte", aici n-ar fi mai bine, oare, să redai aceste muzee proprietarilor lor? N-ar avea ele astfel o şansă în plus de a fi exploatate mai inteligent, dată fiind motivaţia puternică a proprietarilor şi, nu în ultimul rând, obligaţia de a le întreţine, ceea ce presupune o administrare eficientă?
Cine spune că, odată redate proprietarilor, muzeele ar fi scoase din circuitul de vizitare? Sunt mari şanse ca, tocmai atunci, ele să fie redate acestui circuit, într-o formă mai vie şi mai incitantă, prin mijloace moderne de care la noi cultura este lipsită, în virtutea inerţiei.
Cu proprietari privaţi sau de stat, muzeele nu pot supravieţui decât cu o singură condiţie: să fie repopulate. Altfel, s-ar putea organiza, în toate instituţiile publice din România, 365 de zile ale porţilor închise pe an.