Aţi văzut ceva mai enervant decât spectatorii care se ridică să plece exact când pe ecrane rulează genericul filmului? Cât de grăbiţi pot să fie? Au lăsat ceva pe foc acasă? Când şi-au făcut programul pentru seara respectivă, n-au inclus şi genericul filmului în el? Au socotit minut cu minut şi au constatat că cele aproximativ 120 de secunde cât curge genericul trebuie economisite ca să alerge după un autobuz? Habar n-am. Cert e că se ridică imediat după replica de final, indiferent cât de bun a fost filmul, cât de mult dă el de gândit, cât de sfâşietor va fi fost. Sunt în stare să te calce în picioare dacă cumva nu faci la fel şi decizi să rămâi aşezat pe scaun până vezi cine a contribuit la reuşita filmului.
Pare absolut inexplicabil faptul că aceiaşi oameni (aproximativ) când merg la teatru par să dispună de infinit mai mult timp liber, de vreme ce îşi dedică minute întregi din el aplauzelor. O explicaţie ar fi aceea că la film nu-i vede nimeni la final, pe când în sală...
Aplauzele sunt un ritual absolut fascinant la români. Sigur, avem o istorie întreagă în domeniu, suntem un popor cu un talentat absolut special pentru aplaudat. Am dovedit-o pe vremuri, la congrese - am văzut minute de neobosite aplauze în jurnalele epocii - continuăm acum la teatru şi la concert. După ce se termină acţiunea pe scenă, scaunul parcă începe pur şi simplu să ardă, prin urmare spectatorii - majoritatea - sar în picioare ca la un semn şi bat furtunos din palme. E un spectacol să îi priveşti: corpul întreg li se încordează, se arcuiesc devotaţi cu fruntea în sus, ca să fie mai vizibili, cu ochii strălucind artistic, fiindcă între timp luminile s-au aprins şi e momentul lor, al aplaudacilor. Se zbat, se agită, nu renunţă nici când ies actorii din sală a doua oară şi, indiferent cum a fost spectacolul - asta e durerea cea mare - par decişi să facă un concurs gen "cine rezistă mai mult", astfel încât uneori actorii încep să aplaude şi ei, de parcă ar fi luat un virus din sală.
Am urmărit plină de curiozitate comportamentul spectatorilor de pe alte meridiane: suedezii băteau din picioare când erau cu adevărat încântaţi, în medie la un spectacol din cinci, gradul de entuziasm fiind mai mare în spaţiile mici, neconvenţionale, unde jucau tinerii la început de drum, având nevoie de mai multă încurajare. Englezii aplaudă scurt, dar intens, foarte rar aşteptând o a doua intrare a actorilor în scenă. Francezii sunt ceva mai entuziaşti, ca şi italienii, dar de obicei rămân aşezaţi pe scaune la aplauze. Aşa poţi să-ţi dai seama când e vorba de un succes real, care, vorba aceea, "ridică lumea în picioare". La noi, dacă te iei după vorba asta, nu avem decât succese impresionante, pe toate scenele, chiar şi în sălile umplute numai pe jumătate. În acest caz, spectatorii dau dovadă de un adevărat eroism, depunând un volum dublu de energie, ca pentru a suplini absenţele.
Ştiu, o să fiu considerată cârcotaşă, o să mă acuzaţi că nu "vibrez" destul la arta vie, că nu ştiu să mă bucur etc. Dar ce contează oare mai mult: să aplauzi normal şi să ieşi din sală gândindu-te încă un pic la ceea ce ai văzut pe scenă sau să aplauzi stând în picioare, până la epuizare, şi să pleci încântat de propria participare formală la spectacol, prea obosit ca să te întorci cu gândul la el?
N-o să cred că acest entuziasm general e expresia unor trăiri puternice, autentice decât atunci când o să văd spectatorii aruncând cu roşii sau măcar strigând "huo" la un spectacol foarte prost. Asta ar fi dovada că bătutul din palme excesiv este, la români, doar o chestie de temperament.