Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Oraşul

Caracatiţa din ciment - Oraşul


Suplimentul de cultură, decembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oraşul e o reţea lipicioasă de link-uri: semafoare, trotuare, panouri publicitare, vitrine, maşini etc. Printre toate acestea, de multe ori ca nişte fantome pe bandă rulantă, se mişcă oameni. Îi vedem, îi simţim, îi auzim. Sau nu.

Oraşul - a avut premiera pe 13 şi pe 14 decembrie la Teatrul ACT - e spectacolul revelaţiei unui sens, pe care doar experienţa obişnuinţei ajunge să-l facă necesar. Un tip bramburit, cu un job bun şi o familie care îi oferă tot confortul, îşi doreşte să plece de acasă un timp, deoarece simte că tot ce trăieşte e placid şi fără rost. Senzaţiile lui devin din ce în ce mai difuze, pînă cînd se atrofiază complet şi împrumută ceva din inerţia betonului. E "aurolacul" din BCA care se trezeşte dintr-odată amorţit şi încearcă să dea un nume intim, cu un sens valabil doar pentru el, lucrurilor pe care le descoperă. Numai că ele îi scapă printre degete cu aceeaşi repeziciune cu care un semafor îşi schimbă culorile. Arbitrariul situaţiilor, ritmul lor haotic şi trepidaţia în care este prins îl fac să-şi piardă orice reper. Înaintează somnambulic prin locuri pe care le recunoaşte mecanic. Serghei Alexandrovici, protagonistul din Oraşul (Vlad Zamfirescu ascute extrem de fin stupoarea, nesiguranţa, inocenţa, frica şi fragilitatea personajului, intuindu-i exact balansul între reţineri şi impulsuri), e ca o jucărie care cade în diverse locuri fără să înţeleagă de ce a aterizat tocmai acolo.



Regizorul Cristi Juncu echilibrează atent carcasele public-privat, trotuarul oraşului şi eprubeta familiei. Cele două istorii - cea exterioară şi cea interioară - au un punct de intersecţie comun: debusolarea. Juncu creează anatomia unor bucle de intimitate timidă şi ameninţată, care se pierd în agitaţia din afară. Oraşul e ţeava de scurgere a familiei. Scenograful Cosmin Ardeleanu imaginează un spaţiu unic pentru cele două etaje din spectacol. Fizicitatea decorului de stradă - bucăţi de trotuar din poliester, de diverse dimensiuni, în una dintre ele se vede chiar şi un canal, care e luminat la un moment dat cu intermitenţe - anulează perfect orice cadru personalizat prin care o familie îşi poate exprima identitatea. E o scenografie ce punctează excelent concretul brut al out-ului care devine dintr-odată in. Oraşul se insinuează în casă şi o înghite. O cimentează pe loc.



Fiecare monolog al celor doi soţi, interpretat cu o inflexiune a vocii mai scăzută decît dialogurile şi cu o privire pierdută în gol, cu o tensiune conţinută, nici o clipă explozivă, e ca un salt de pe caldarîm. Spectacolul e un suspans bine întreţinut între concret şi abstract. "Mă doare cel care am fost", spune Serghei în momentul în care descoperă că nu mai simte nimic pentru oraşul în care a trăit de cînd s-a născut. Că stîlpii, felinarele, copacii sînt nişte semnale mute şi oarbe. Obiecte minuscule (o scoică ce vîjîie şi încrustează marea în ureche, linguriţa veche dintr-un serviciu pierdut) dau consistenţă amintirilor Taniei, asemenea unor figurine ale copilăriei ce deschid sertare mature şi le răvăşesc pentru cîteva secunde. În cel mai poetic moment din spectacol, Nadiana Sălăgean interiorizează, cu o fragilitate care îşi are propriul ritm şi nu se transformă nici o clipă în patetism, intimitatea ei cu o lume ce se ridică de pe solul crăpăturilor. Scoica şi linguriţele sînt ca multe altele, asemănătoare, dar ele îşi sapă în memoria ei unicitatea. Zgomotele străzii, ale valurilor sparte, care se ridică din canal ca un sunet din subsolul afectiv al fiecăruia, au în spectacol un rol esenţial în crearea atmosferei.



Personajele trăiesc un fel de schizofrenie a relaţiei lor cu oraşul. Pe de o parte, sînt dependente de el, iar pe de altă parte, vor să-l lase undeva în urmă.

Nu lipseşte din spectacolul regizat de Cristi Juncu umorul, extras din rapide întorsături de situaţie şi din dialoguri la prima vedere banale (dialogul cu Maxim).

Oraşul e o caracatiţă cu gust de ciment şi miros de nisip. În el, crizele de identitate îşi au cartierul general în centru.



Notă: fotografiile din spectacol sunt realizate de scenograful Cosmin Ardeleanu



 Toate articolele despre Oraşul


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihaela Michailov


Alte articole

 Galerie foto - Oraşul, Cosmin Ardeleanu
 Cutremur de catifea - Oraşul, Cristina Rusiecki
 Bombomania (II) - Oraşul, Mihaela Michailov
 Bărbatul de 30 de ani - Oraşul, Oana Stoica


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer