Regizorul însuşi, ascuns în umbra partiturilor actoriceşti lucrate cu fineţe, caută să reproducă această civilitate a oamenilor evoluaţi, care au învăţat să-şi ţină la respect impulsurile şi să jongleze, cu înţelegere matură, cu instinctele lor. Fără brutalitate, fără agresivitate; implicit, fără intensitate. În fond, regizorul cercetează ce se întâmplă când tumultul senzaţiilor, al sentimentelor e împins, deliberat, în spatele unor trăiri de vată. Când intensităţii i se pune amortizor. Când totul stă sub control şi e prelucrat până la nivelul suportabilului. Cu atât mai greu îi vine, în această situaţie, personajului principal, să-şi califice viaţa ca insuportabilă, cu cât natura sa poartă semnul indeciziei, al infantilismului, imaturităţii şi iresponsabilităţii (pe care Vlad Zamfirescu le joacă admirabil într-un rol care dă măsura maturităţii sale interpretative). Sunt exact mărcile lumii noastre cele pe care Cristi Juncu pune accentele. Iar deasupra tuturor, planează o imensă devitalizare. Pentru personajul lui Evgheni Grishkovets viaţa e de nerespirat. Cotată în exterior cu atributele împlinirii precis monitorizate (slujba bună, obţinută cu intervenţii, care ameninţă să rămână aceeaşi până la pensie, oraşul frumos, familia reuşită şi înţelegătoare), iar, în interior, cu o suită de hiatusuri mici, inexplicabile, existenţa i se surpă în breşele sufocării.
Piesa lui Grishkovets explodează astfel toate structurile dramatice, iar regia se pliază pe anularea programatică a limbajului teatral (la origine întemeiat pe acţiuni scenice şi exaltări dionisiace). Cristi Juncu se lasă sedus de ideea de a merge la esenţă fără ocolişurile pe care le imprimă tehnicile unui limbaj artistic. Deloc nostalgic pentru dramatismul pierdut (ce autor clasic ar fi ratat momentul în care soţul de vârstă medie îşi anunţă soţia că pleacă, dacă tot e singura situaţie din text?), cu o doză deliberată de static, regizorul pare preocupat, în primul rând, ca textul, în lipsa oricărui conflict dramatic, să se înţeleagă. Lumea sufocantă se construieşte doar prin monoloage şi prin discuţiile personajului principal cu cei ce-l înconjoară (tată, soţie, prieteni), perfect adaptaţi la mediul în care scopurile mărunte (o renovare, de pildă) ţin la distanţă reflecţia asupra sensurilor vieţii.
Spectacolul lui Cristi Juncu pare un decupaj la cald din inconsistenţa existenţei noastre presărate cu bucurii ieftine, confort şi nenorociri suportabile, de catifea, cu o medie de fericire în registru minor, asezonată cu depresia omniprezentă. Marile izbânzi au fost înlocuite cu multele facilităţi, iar visul cutremurătoarelor evadări (în Argentina, să zicem) - cu concediile bine planificate. Iar marile nefericiri? În lumea raţională, care face eforturi să-şi înlăture excesele pentru a nu-i deranja pe ceilalţi, speriată doar de violenţa de la Ştiri sau de accidentele la care au fost martori întâmplător, lipsa de chef pentru tragedie (soţia care, când soţul pleacă pentru că NU MAI SUPORTĂ, tot nu vrea să fie nefericită) anunţă nefericiri cu efect întârziat, latent.
Sateliţi ai evoluţiei anti-eroului interpretat de Vlad Zamfirescu, personajele care se sufocă în linişte în spectacolul lui Cristi Juncu, maestru al dozajelor, captează prin partiturile actoriceşti migălos concepute. Florin Zamfirescu evoluează la parametri maximi, dându-şi întreaga măsură a talentului, în rolul tatălui care a depăşit o criză similară cu ajutorul soţiei. Naturaleţea interpretării, mijloacele discrete şi justeţea fiecărui accent pe care Florin Zamfirescu ştie să-l pună, limpezind textul, ca şi parcursul presimţit al personajului, îl fac să evolueze într-unul dintre cele mai valoroase şi emoţionante roluri ale scenei româneşti din ultimii ani, comparabil cu performanţele oricărui mare actor al lumii. Cu un Constantin Drăgănescu hâtru şi un Gheorghe Ifrim care, cu marea sa ştiinţă de a juca oameni simpli, schimbă ritmurile şi registrele, fiind spontan, pitoresc şi savuros, regizorul reuşeşte o panoramare a umanităţii care îşi iroseşte viaţa pe tăcute. Experienţa de la Teatrul ACT merită degustată cu vârf şi îndesat.
Notă: Fotografii realizate de Cosmin Ardeleanu, scenograful spectacolului.
