(Notă: Citeşte prima parte a acestui articol aici).
Oraşul e spectacolul burduşirii cu nonsens
Totul e anchilozant de la fel, sufocant de stereotip, ca şi cum ai clona la nesfîrşit granule din ce faci zilnic. Ca şi cum te-ai xeroxa sau ţi-ai lipi corpul inert de ceasurile "moi" ale lui Dali. Timpul e un ac amorţit. Identicul devine o plasă care amortizează orice întîmplare şi te vătuieşte. Te imunizează la orice virus al mutaţiilor radicale.
"N-a existat nici o clipă a... iluminării sau a clarviziunii sau a oricărei alte radicale transformări", spune la un moment dat Serghei, protagonistul unui oraş din vertebre translucide, prin care îţi "vezi" miopia progresivă. Serghei e obsedat de încremenirea în stagnare, în banda rulantă a marcajului mecanic. E marginalizatul oricărei intervenţii exterioare care îi poate modifica viaţa. Se luptă aproape habotnic cu sensul pe care încearcă să-l dea lucrurilor din jurul lui, cu un set de cuvinte potrivite, care îi alunecă printre degete asemenea unor bile lucioase.
În jurul lui, semnele oraşului se succedă ca nişte cadrane invizibile prin care înaintează robotic. Nu poate discerne nici un semnal personalizat. Oraşul e o bîrnă îngheţată pe care încearcă disperat să-şi ţină echilibrul.
Parcurge un traseu halucinant, într-o stare de veghe somnambulică, şi depăşeşte semafoarele, semnele de circulaţie din reflex. E o maşină pe pilot automat. Cicatricea alienării devine un piercing periculos în asfaltul cel mai grunjos, cu care scenograful Cosmin Ardeleanu împrejmuieşte vertijul urban.
Textul lui Evgheni Grişkoveţ e un bloc construit etaj cu etaj. Fundaţia e starea de confuzie a lui Serghei. Pe ea se ridică debusolarea familială şi amestecul ameţitor de flash-uri urbane, cărora personajul nu le mai înţelege rostul: "Străzi... instalaţii, stîlpi, ţevi, felinare, mulţi copaci. Dar nu e ăsta oraşul pe care l-am iubit eu atît de tare...". Oraşul îi provoacă ruptura de tot ce a fost în trecut. E ca şi cum în propria lui existenţă se adîncesc nişte gropi pe care nimic nu le mai poate umple. Doar abilitatea regizorului Cristi Juncu de a scoate la suprafaţă mîlul din ele. Serghei e captura ghetoului obişnuinţei. Tot o victimă a ghetoului, de astă dată concret, imaginează Vasili Sigarev în Plastilină, spectacol montat de Afrim la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti.
Maxim e plămădit din ficţiunea figurinelor care se topesc în carnea tocată a morţii. Moartea e săritura de pe burlanul votcii şi violului, din closetul fantasmelor pornografice. Exact ca în Cidade de Deus, unde violenţa ţîşneşte din pistoale ca o arteziană din sînge şi unde copii de 12 ani sînt puşi să împuşte copii de 5 ani, supravieţuieşte cine ucide primul.
În Oraşul lui Dumnezeu şi în blocul din Plastilină, eroii sînt fraierii prinşi în ochiurile încurcate ale morţii.
Notă: fotografiile din spectacol sunt realizate de scenograful Cosmin Ardeleanu.
